AM RUPT O FILA DIN CALENDAR…

Am rupt o fila din calendar , gest reflex pe care il fac zilnic. Vineri,6 iunie. Si in clipa cand turnam ceaiul de tei, fireste mi-am adus aminte…6 iunie acum e o zi ca oricare alta , dar atunci, in 1944, insemna inceputul sfarsitului unui razboi in care au pierit zeci de milioane de oameni, sute ade asezari si orase au fost transfomate in ruguri. Nu, nu va fie teama, nu despre lupte si atrocitati voi vorbi acum, nici despre sisteme politice care au transformat lumea in speranta si desnadejde, nimic despre arme si contra arme, despre revolutii si contra revolutii, despre state redesenate pe glob cu gloante si sange intr-o epoca pe care speram a fi a pacii vesnice si prospere, intr-o Europa unita- in care eu cred, desi unii ne privesc cu suspiciune- nimic despre avioane de pasageri transformate de minti bolnave in aeronave de lupta care prabusesc zgarie-norii ca niste cutii de chibrituri si nici despre rachetele “inteligente”care isi aleg tintele si ii invata pe oamenii care scapa cu viata ca trebuie sa traiasca intr-un anume fel.

Nimic despre niste sateni cu degetele deformate de munca invrajbiti unii contra altora in zi de alegeri de catre cei care vor sa transforme islazurile in rezidente urbane aducatoare de venituri pentru cei aflati in umbra… Nu, nimic despre toate astea. 6 iunie 1944, ziua debarcarii fortelor aliate in Normandia. O zi cu adevarat istorica, dar la 6 iunie zi de vara blanda intr-un Bucuresti insorit , stand pe o banca intr-un parculet de langa casa , m-am uitat cu placere la puii de om care isi faceau de lucru pe langa niste aparate amplasate pe locurile lor de joaca. Oare cum au ajuns institutele noastre de statistica la concluzia ca populatia tarii nostre imbatraneste?

Visez sa mai apuc zilele acelea cand- in loc de zanganit de arme, de articole de ziar si emisiuni de televiziune incrancenate sa ma pot bucura de clipe senine si sa salut pe un politician care -in timpul liber- se duce cu copiii la joaca, fara sa fie inconjurat de bodyguarzi si fara sa-mi pese din ce partid face parte.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

OMUL CU BASTONUL

Atunci cand la urcarea intr-un autobuz un tanar m-a apostrofat cu un “amical”: “Mai repede tataie!”, m-am intors indignat si m-am uitat urat la el.Asta se intampla acum aproape douazeci de ani, la inceputul ultimului deceniu al secolului trecut. Al doilea soc l-am avut intr-un vagon de metrou cand  -uitandu-ma cu placere si credeam eu, discret- la o tanara dragalasa, aceasta s-a ridicat repede de pe scaun si mi-a oferit locul.

Acum, asemenea gesturi de politete nu ma mai socheaza, sunt unii oameni care se comporta la fel, intuindu-mi varsta si suferintele provocate de “dulcea”povara a anilor… Si ziua cand o   profesor doamna doctor  mi-a recomandat sa-mi iau un baston care sa-mi ajute mersul sovaielnic, va ramane desigur in amintirea mea ca si prima mea zi de scoala.

Ajuns acasa, am luat dintr-un colt al cuierului un baston batran al tatei, pe care prevazatoarea mea sotie, o olteanca strangatoare l-a pastrat “ca amintire”dupa ce parintii , unul dupa altul, s-au topit in lumea umbrelor. Un baston din bambus aveau sa-mi zica, usor invidiosi, cativa colegi pensionari intalniti in scurtele plimbari, cu scop curativ, pe care le fac in jurul casei. Si iata cum, dupa ani si ani, tatal meu -care m-a invatat desigur sa fac primii pasi, ma ajuta acum sa-i fac si pe cei din urma…de la acei primi pasi sa fi trecut vreo 4-5 e ani. Sper ca -ajutat de mladiosul meu baston de bambus, ultma relicva a familiei, sa mai treaca vreo 15-20… E mult? Mie nu mi se pare…

In rest, sa auzim numai de bine !
Nicolae Holban

CE AM VISAT IN AJUNUL ANULUI NOU

“Afara ninge linisit si`n casa arde focul, iar noi in fata TV stand, de mult uitaram jocul.”M-am trezit azi in zori, oare cine imi susura la ureche aceasta parodie dupa cunoscuta poezie a lui Cosbuc care se mai afla probabil si acum in manualele din primele clase ale scolii generale? Oare sa fie dulcele glas al mamei care m-a parasit acum sapte decenii plecand in imparatia umbrelor? Se poate, desi pe vremea aceea nu aveam habar ca ar putea exista vreodata o minunata sticla pe care sa vezi, cu lumina fulgerului, tot ce se petrece in cel mai indepartat colt de lume. Dar aceste versuri erau doar finalul unui vis, un adevarat cosmar pentru mine care am fost candva un om de televiziune.

Se facea ca ma aflam intr-o cladire cu mai multe birouri unde oamenii isi smulgeau din maini un ziar care continea un articol uluitor. Se demonstra ca vizionarea programelor TV produce decesul aproape instantaneu al acelora care il urmaresc. In consecinta Organizatia Mondiala a Sanatatii cerea tuturor statelor lumii sa ia masuri urgente de protejare a populatiei . Cu toate protestele legitime ale luptatorilor pentru drepturile omului  si la libertatea de exprimare, canalele de televiziune dispareau unele dupa altele. S-a produs un adevarat boom in producerea unor aparate de radio in minuscule telefoane mobile montate in fostele ceasuri bratara care se purtau acum in chip de cercei. Ba mai mult, renasteau ziarele, chioscurile unde se vindeau erau luate cu asalt. Ca in timpurile aproape uitate din epoca lui Ceausescu, se formau cozi in fata acestor chioscuri, oamenii- in special pensionari- se asezau pe scaunele cu o seara inainte, se intocmeau liste de asteptare, tirajele explodasera, macar si ziarele de sport cu benzi desenate care infatisau disputele dintre Becali si Borcea erau “‘inghitite” de fanii echipelor Steaua si Dinamo, multi dintre ei fiind nevoiti sa urmeze cursuri de alfabetizare, pentru a-si reimprospata arta deslusirii slovelor.

Dar ca toate masurile luate “pe picior” de guvernul care urma orbeste recomandarile Comisiei Europene-, doar-doar va imblanzi mania domnului Sarkozi si a noii doamne de fier a mileniului trei, cancelareasa Merkel, in speranta ca vom fi admisi in spatiul Schengen, toate televiziunile din tara noastra- cu exceptia postului public unde personalul fusese disponibilizat in masa si reciclat fie in spitale de psihiatrie, fie ca muzeografi in  institutiile care vor fi infiintate in urmatorii douazeci de ani de ministreasa Elena Udrea- au ocupat, aproape peste noapte, toate spatiile verzi din Capitala si din marile orase. Multe dintre ele fusesera dotate cu banci asezate in semicerc, prin grija primarilor portocalii- construite , fireste, fara licitatii- si de mogulii Canalelor de Stiri aflate in slujba mizerabilei Opozitii. Dependetii de televiziune se asezau pe aceste banci, chiar si acum cand iarna si-a intrat in drepturi, urmarind cu sufletul la gura , in direct si “pe viu”- nu in fata sticlei letale- talk-show-uri memorabile intre moderatorii incotosmanati si aproape ragusiti, si politicienii de toate culorile, analisti si pseudo-analisti, toti tipand mai abitir ca in studiourile confortabile, in slujba unor convingeri – si interese- dar mai cu seama stimulati de gerul necrutator. Pe pupitrele din fata lor se aflau pahare cu ceai cald si diverse cutii cu tablete anti- raceala, bineinteles cu etichetele ascunse, nu cumva sa-i sanctioneze CNA-ul pentru reclama mascata.

Trebue sa stiti ca in Ordonanta de Urgenta a guvenului nu fusese suspendata si autoritatea care veghea la echidistanta si bunacuviinta a posturilor TV, fie din nebagare de seama, fie ca majoritatea CNA era formata din clientela politica a Puterii. Interesant ca – inventivi si in goana dupa reatig- televiziunile aveau atarnate in copaci benere cu sigla posturilor pe care le reprezentau,  masinistii avand grija sa instaleze si titlurile talk-show-urilor, insotite de muzica aferenta.

M-am trezit cu un zambet pe buze, imi parea ca inca visez…Nu, sotia mea, grijulie ca de obicei, stinsese televizorul pe care il lasasem aprins pana ne furase somnul. Afara ningea linistit, pomii imbracasera strai alb de omat. La multi ani , dragi prieteni, iata ca am apucat si anul 2012, chiar si noi, batranii expirati care au trecut cu nerusinare peste statistica oficiala a sperantei de viata din Romania, spre justificata disperare a guvernului condus cu pricepere  de premierul Boc, vegheat si sfatuit de inteleptul si blajinul presedinte Traian Basescu.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

O ALTA POVESTE DE CRACIUN CU O ALTA POVESTE CARE MI SAU STRECAT VORBA

Mi s-au stricat povetea care care mi s-a stricat totul. Din toata tratamentul si care mi s-au tratamentul,  n-au tratat care mi s-au ars toata povata. Dupa Craciun mi s-a tratat cine vor fi vorba. Cine vor putea vor fi cine  vor fi porneste. Asa,  va fi cine vot fi un leac cind vor fi gata.

Dragi prieteni, in aceste zile de pace, de sarbatoare, cand pana si zgomotoasele canale de stiri TV au avut decenta sa lase la o parte comentariile din viata noastra politica, ascultand colindatorii care n-au ocolit nici blocul cu 10 etaje unde vietuiesc, m-am gandit sa reiau o tableta publicata acum ceva timp. Am schimbat doar titlul, in rest cred ca se potriveste Craciunului acesta ciudat, cand in loc de zapada avem ploaie, cand in multe locuri din tara oamenii si-au petrecut noaptea de Ajun cu ochii atintiti la sloiurile de gheata de pe raurile umflate care le amenintau gospodariile.

In rest,sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

I

UN E-MAIL DE LA ERICA SOSIT IN ZIUA CAND IMI PIERDEAM VOCEA

Duminica trecuta , dupa amiaza, aproape fara sa-mi vina a crede, am simtit ca nu mai pot formula cele mai simple fraze. Gandeam totul perfect, dar nu eram in stare sa cuvant, nu puteam sa “procesez” , sa spun ce simt si sa ma fac inteles. Peste mai putin de doua ore ma aflam dus de o Salvare particulara, dupa ce am fost consultat cu pricepere de doua asistente care mi-au luat tensiunea si EKG-ul, m-am trezit fara a protesta la spitalul de neurolagie, la Bagdasar-Arseni, mi s-au luat rapid siringi cu sange pentru analize, mi s-a facut o tomografie, dus intr-un salon cu patru paturi, mi s-a instalat a o perfuzie si- a doua zi – m-am pomenit cu vocea rvenita. Dupa ce dimineata am fost supus la un RMN- noutate absoluta pentru mine, mi s-a parut- cu o masca de cosmonaut – asurzit de diferite zgomote in care mi s-a parut ca am plecat spre cosmos- am dedus din cele spuse de doctori ca in partea stanga a creerului exista o formatie tumorala care nu poate fi clara. Am fost transportat alaturi la spitalul de neurochirurgie, unde probabil eu nu voi putea fi operat.

Ei bine, vineri invoit acasa pana duminica seara cand voi trebui sa ma intorc in rezerva mea, cand mi se va hotara soarta, am deschis laptopul si am gasit un e-mail de la Erica, o prietena din Israel, care mi s-a parut a fi o adevarata minune. Ma grabesc s-o incadrez in locul tabletei saptamanale din blog, cine stie daca voi putea scrie cat de curand o noua tableta. Iat-o :

“Motto:     * A imbatrani nu este decat un obicei prost pe care o persoana ocupata nu are timp sa il deprinda.”
Este ciudat cum ne schimbam perceptiile pe masura ce ne maturizam. Cand eram mic, pe fratele meu care era cu doi ani mai in varsta, il vedeam mare.Cand eram in clasa I credeam ca cei din clasa a IV-a reprezentau o forma de viata evoluata, dar cand am ajuns in clasa a VI-a eram suficient de matur sa imi dau seama ca noua grupa de clasa a IV-a erau de fapt niste copilasi.Parintii meu stiau totul pana in momentul adolescentei cand, peste noapte, au devenit nestiutori. Nu mi-i puteam imagina cum erau ca si copii, iar acum nu-mi vine sa cred ca si copiii mei sunt parinti.
Bunicii mei mi s-au parut mereu batrani, dar eu, ca si bunica nu ma simt deloc in varsta. De ce sa ma simt in varsta? Nu mi s-a parut ca mama mea arata sau se comporta ca o persoana in varsta atunci cand avea stranepot . Dupa cum vad, varsta este mai degraba o chestiune de atitudine, decat una de ani. Unii oameni anticipeaza cu bucurie perspectiva incercarii de noi experiente pe masura ce imbatranesc. Altii se tanguiesc pentru fiecare aniversare si se plang de cateva riduri si de primele fire de par albe sau de faptul ca trebuie sa lucreze cu colegi sau sefi care sunt mult mai tineri decat ei.
Asa este, fiecare stadiu al vietii aduce noi provocari, dar cat de bine este sa privim procesul de imbatranire cu atitudinea „Acum urmeaza partea cea mai buna” si sa ne bucuram de fiecare zi, luna si an care vine! A imbatrani poate fi o aventura mareata!

A creste sau a imbatrani. In prima zi de studentie profesorul s-a prezentat si ne-a provocat sa facem cunostinta cu cei pe care nu ii cunoasteam. Cand m-am ridicat sa privesc in jur, o mana finuta m-a atins pe umar. M-am intors si am vazut o batranica  micuta cu un zambet  ce ii lumina intreaga fiinta. Mi-a zis „Buna, frumosule! Eu sunt Rose. Am 87 de ani. Pot sa te imbratisez?” Am ras si am raspuns plin de entuziasm „Desigur ca poti!” si m-a imbratisat zdravan. Cum de te afli in universitate la o varsta asa de „frageda”? am intrebat eu. A raspuns glumind: „Am venit sa intalnesc un sot bogat, sa ma casatoresc, sa fac cativa copii, iar apoi sa ma pensionez si sa calatoresc.”  Eram curios sa aflu ce ar fi putut sa o motiveze pentru a raspunde unei astfel de provocari la varsta ei. „Intotdeauna mi-am dorit sa fac o facultate si acum o fac!” mi-a raspuns.
Dupa ora am mers sa bem un suc. Ne-am imprietenit imediat. Timp de trei luni, zilnic plecam impreuna de la cursuri si vorbeam neincetat. Eram hipnotizat de aceasta „masina a timpului” in timp ce impartasea cu mine din intelepciunea si experienta ei. Pe parcursul anului Rose devenise imaginea campusului si isi facea prieteni cu usurinta oriunde. Ii placea sa se imbrace elegant si se desfata cu atentia pe care o primea din partea studentilor. Era plina de viata.

La sfarsitul semestrului, am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la finala de fotbal. Nu voi uita niciodata ce ne-a invatat. A fost prezentata si a pasit pe scena. Cand era gata sa-si inceapa discursul i-au cazut notitele pe jos. Frustrata si putin jenata, s-a aplecat asupra microfonului si a spus simplu „Imi pare rau ca sunt atat de emotionata. Nu o sa-mi regasesc discursul, asa ca o sa va vorbesc din ceea ce stiu.” In timp ce radeam, si-a dres vocea si a inceput: „Nu ne oprim din joaca pentru ca imbatranim; imbatranim pentru ca ne oprim din joaca”.
Exista patru secrete pentru a ramane tanar, pentru a fi fericit si pentru a avea succes. Trebuie sa razi si sa te amuzi zilnic. Trebuie sa ai un vis. Cand iti pierzi visele, mori. Sunt multi oameni pierduti printre noi si nici macar nu stiu ca sunt pierduti! Este o mare diferenta intre a imbatrani si a creste. Daca ai 19 ani si stai in pat un an intreg si nu faci nimic folositor, vei implini 20 de ani. Daca eu la 87 de ani as sta in pat timp de un an fara sa fac nimic, voi implini 88 de ani. Cu totii imbatranim. Pentru asta nu avem nevoie nici de talent, nici de aptitudini, a adaugat ea. „Ideea este sa crestem prin a gasi oportunitatea in schimbare. Sa nu avem regrete. De obicei varstnicii nu regreta ce au facut, ci ce nu au facut. Singurele persoane care se tem de moarte sunt cele care au regrete.”

 La sfarsitul anului Rose a terminat colegiul pe care il incepuse cu cativa ani in urma. La o saptamana dupa absolvire, Rose a murit in somn, plina de pace. Mai mult de 2000 de studenti au participat la inmormantare, pentru a-i aduce un ultim omagiu minunatei femei care ne invatase prin exemplul propriu ca nu este niciodata prea tarziu sa fii tot ceea ce poti fi.”

Asta e tot.  Nu stiu cine e autorul, n-are nici o semnatura, imi cer scuze , sper sa nu se supere ca l-am “adoptat”. De voi mai putea- poate ca saptamana viitoare sa ajung din nou acasa si voi gasi laptopul astaptandu-ma. Daca voi putea si voi avea voie, voi reveni pe blog. Ce va fi sa fie va fi, eu mi iau oricum la revedere de la prietenii mei , cunoscui si necunoscuti, care imi acceseaza blogul- in aproape trei ani am peste 17000 cititori. M-ar bucura daca voi gasi mai multe comentarii la tableta asta care s-ar putea sa fi e ultima.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

POVETE DE LA CICERO

“Bugetul trebuie echilibrat, tezaurul trebuie reaprovizionat, datoria publica trebuie micsorata, aroganta functionarilor publici trebuie moderata si controlata, ajutorul dat altor tari trebuie eliminat pentru ca Roma sa nu dea faliment. Oamenii trebuie sa invete din nou sa munceasca in loc sa traiasca pe spinarea statului.” ( Cicero , anul 55 inainte de Hristos)

In concluzie nu s-a modificat nimic de 2066 de ani !!! Aceasta a fost concluzia unei distinse doamne, doctor in filozofie , care a avut amabilitatea sa-mi trimita e- mailul de mai sus. Oare cei 27 sefi de stat care au consfatuit in aceasta noapte si au luat masurile care par sa fi salvat Uniunea Europeana ,  au avut in fata aceste povete ale lui Cicero? Nu stiu, euro a iesit din nou la bataie, ceea ce trebuia facut, iar tarile care folosesc inca monezile lor, au fost incredintate ca nu vor fi uitate, Europa nu va fi taiata in doua viteze.

Azi voi publica tableta mea saptamanala, inainte de a fi semnate documentele care vor trebui,  in prima parte a anului viitor. Potrivit declaraţiilor preşedintelui Consiliului UE, Herman Van Rompuy, “compactul fiscal” european va presupune un angajament din partea statelor participante la un control fiscal solid, introducerea acestuia în Constituţie, consolidarea reglementărilor privind procedura de deficit excesiv prin automatizarea sancţiunilor şi transmiterea proiectelor de buget Comisiei Europene spre verificare.

Liderii Uniunii Europene au căzut de acord, joi noaptea, în privinţa încheierii unui acord interguvernamental între ţările zonei euro, care să înăsprească disciplina fiscală, dar au eşuat în încercarea de a modifica tratatul UE, în special din cauza opoziţiei Marii Britanii. Sunt convins ca, inca de la intoarcerea in tara, poate inca la aeroport,  Traian Basescu va rosti cele cuvenite care sa-l scoata in fata meritele, in talk showurile de asta seara vor intoarce de sus in jos tot ce s-a petrecut in aceasta saptamana de foc. Se va schimba oare ceva in viata noastra de fiecare zi?

In cele mai mari clinici universitare din tara noastra, o buna prietena a noastra s-a ingrozit de ceea ce a vazut ieri, culoarele erau pline de paturi in care zaceau pacienti , o cunoscuta profesoara universitara , medic de exceptie nu stia ce mai poate face, saloanele moderne pe care le visa riscau sa devina adevarate lazarete, oare bolnavii se inmultisera peste masura, sau ei au aflat ca incepand de anul viitor totul va trebui platit, de unde sa aiba ei sumele pentru coplata pentru cele mai diferite servicii?

Asta in serviciul medical. Dar ce se petrece in invatamantul nostru, pana mai ieri unul dintre cele mai bune din Europa? Daca cele petrecute la liceul “Jane Monnet” – unde un profesor chipes de sport a facut amor cu o eleva care mai avea o luna pana a deveni majora- a  zguduit media noastra, iata ca la o scoala generala, departe de prestigiul unei institutii de prestigiu, o eleva de 12 ani, in dorinta de a  impaca un coleg de care se indragostise, a consimtit sa faca sex cu acesta in toaleta , in timpul unri recreatii ! Se iau etnobotanice care fac din multi elevi adevarate epave, cine e de vina, profesorii sau parintii neglijenti?

Ma gandesc ca si in SUA elevii nu sunt cei mai buni , daca e sa dau crezare celor ce se dau pe TV sau pe google. Nu ma refer la cele ce se intampla cand un coleg , suparat pe notele proaste sau drogat cu cocaina, inarmat cu o pusca mitraliera da navala si impusca pe cine nimereste. Iata ce primesc de la o alta prietena, o anecdota despre elevii  de peste ocean. Începutul anului scolar, într-un liceu din America .” Diriginta prezinta clasei un nou coleg: Sakiro Suzuki, din Japonia. Începe ora. Diriginta:” Sa vedem cine stie cel mai mult din istoria Americii. Cine a zis: ‘Libertate sau moarte!?”  Tacere de mormânt în clasa. Suzuki ridica mâna: “Patrick Henry 1775, Philadelphia .” Diriginta:” Bravo Suzuki! Si cine a zis: “Tara este poporul, de aceea poporul nu poate sa moara!’? Suzuki:” Abraham Lincoln 1863, Washington.” Diriginta se uita peste clasa:” Mi-e rusine pentru voi! Suzuki vine din Japonia si stie mai multe despre America decât voi!” O voce din spate:” Pupa-ma-n c….., japonez imputit!” Diriginta:” Cine a spus porcaria asta? ” Suzuki se ridica si zice:” Generalul McArthur 1942 la Guadalcanal  si Lee Iacocca 1982 la sedinta actionarilor Chrysler.” Alta voce:” Îmi vine sa vomit!”  Diriginta striga:” Cine a fost nemernicul?” Suzuki:”George Bush Sr. catre prim-ministrul japonez Tanaka, în timpul unui dineu de lucru, Tokio 1991.” Un elev zice: Sa mi-o s……!” Diriginta crizata:” De ajuns! Cine a fost impertinentul?” Suzuki: “Bill Clinton catre Monica Lewinsky, 1997, Washington , Casa Alba, Biroul Oval.” Alt elev:” Suzuki e un rahat mare!” Suzuki:” Valentino Rossi, 2002, Brazilia, Superbike GP.” Diriginta lesina. În clasa haos total. Se deschide usa si intra furios Directorul, care spune: “O adunatura de idioti mai mari ca voi n-am vazut în viata mea!” Suzuki:” Traian Basescu catre Parlamentul României, dupa suspendarea din functie, 18 aprilie 2007.”

Ar mai fi ceva de adaugat? In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban

RAZBOIUL CIBERNETIC – S.F. SAU REALITATE?

Ostenit de bombardamentul informational legat de  criza globala,  subiect dezbatut in toata media noastra si in aceea de peste hotare- desi nu cred ca precizarea “de peste hotare” mai trebuia facuta, existenta internetului “spiritualizand” de mult frontierele- m-am simtit cuprins de un gand care mi-a dat frisoane. Si poate ca nu l-as fi facut public daca zilele trecute n-as fi recitit un material care mi-a amintit ca, in 1989, un stranepot al lui Jules Verne a descoperit un roman in manuscris al acestuia, intitulat “Parisul in secolul XX” . Era prezent in acel Paris un automobil propulsat de reactia gazelor, de zgarie-nori, de calculatoare si trenuri ultra-rapide.

Ne minunam de fanteziile acestui prolix scriitor ale carui romane- publicate in urma cu aproape doua secole- sunt citite si azi, pe nerasuflate, nu numai de adolescenti! Sa ne amintim ca legendarul “Nautilus” care  a parcurs 20000 leghe sub mari este precursorul submersibilelor atomice- reale- care patruleaza sub oceane, de la un pol al pamantului la altul, purtand incarcaturi nucleare. Omul trimis pe luna de acelasi inventiv Jules Verne a parasit Pamantul de la o baza din…Florida, de acolo de unde au fost lansate  rachetele “Apolo” care au dus de pe Tera primii astronauti spre Selena.

Este deacum functionala statia spatiala internationala spre care zboara, aproape cu regularitate, navete ce duc noi componente necesare   ansamblarii si maririi statiei, precum si oameni de stiinta care schimba , din cand in cand, pe savantii care traiesc si muncesc aici. Aceste zboruri   au devenit o banalitate, rar isi mai gasesc loc pe pagina I-a a ziarelor. Cred ca  nu e departe nici ziua cand deplasarilor excentricelor miliardari in spatiu,  le vor lua locul itinerarele galactice propuse de agentiile de turism in pliante viu colorate.

In ultimele doua-trei decenii, scriitorilor literaturii de anticipatie li s-au adaugat realizatorii de filme S.F. Rar gasesti o drama sau chiar comedie, thriller sau romantica povestire de dragoste- ca sa nu mai vorbim de pelicule politiste- in care computerul sau telefonul mobil sa nu fie in prim plan. Am mai scris despre acest fenomen, in “paginile” blogului meu. Nu sunt singurul. Si ma cuprinde teama de multimea filmelor S.F. si horror din ultima vreme.

Teama? Ce m-ar putea inspaimanta pe mine, om serios, care maine- poimaine implinesc 82 de ani, om care am cunoscut grozaviile razboiului, rasuflarea rece a holocaustului, bombardamentele inamicilor americani si rusi- deveniti apoi aliati- si urgia bombelor aruncate de aliatii nemti,  transformati, peste noapte, in dusmani – om care am trait sub cinci regimuri de Stat diferite, trecut prin perioade de inflatie si succesive stabilizari monetare in  anii imediat urmatori razboiului, inainte de “epoca de  aur”- cand se costruiau orase si hidrocentrale, dar stateai la coada, cu buletinul in mana, pentru 150 grame de pariser-  inflatie si apoi oarece stabilitate si dupa decembrie 1989, cand infloresc hipermarketurile si 800.000 someri vor umple orasele, in cautare de lucru ?

Ce ar putea impiedeca filmele S.F. care transforma lumea intr-un urias mormant, sa devina surse de inspiratie pentru minti malefice? Sunt cunoscute ispravile hekerilor care au spart, in joaca (?) serverele NATO si ale Pentagonului, virusurile care apar in calculatoarelor unor banci. Mii de militari ai NATO – printre care si romani- si-au pierdut viata cautand teroristi in Afganistan , Irak si in alte colturi de lume. De ce n-ar fi posibil ca armate de hekeri, in slujba unor grupari organizate pe care le numim teroriste, sa foloseasca internetul pentru a face sa sara in aer marile burse internationale, sa “patrunda” in bunkerele rachetele nucleare, sa le “ordone” sa pluteasca bezmetic prin spatiu ?

Razboiul viitor- daca nu cumva a inceput deja- va fi un razboi cibernetic, peste bariere politice, economice, etnice sau religioase. Vi se pare ca, la randul meu, scriu o tableta S.F.? Si Oswiecim a fost o localitate nensemnata din Polonia, pana a-si transforma numele, in anii ocupatiei hitleriste, in Auschwitz. Si Turnurile Gemini au fost cunoscute cel mult si ca obiectiv turistic, embleme ale invicibilitatii civilizatiei SUA, inainte de a deveni tinte ale unor banale avioane de cursa si sa se prabuseasca “in direct”, in lumina camerelor de luat vederi ale celei mai mari televiziuni din lume, sub ochii unei omeniri ingrozite, ingropand peste 3000 de victime.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

BOC SI UDREA LA “ZIDUL PLANGERII”

Cu prilejul vizitei facute in Israel unde a avut loc o rodnica intalnire interguvernamentala, desigur ca ministrii romani, in frunte cu premierul Boc si chipesa Elena Udrea au fost invitati la “Zidul Plangerii” si apoi au depus o coroana de flori la impresionantul Memorial al Holocaustului Yad Vashem.  Guraliva ministereasa a turismului nu putea rata momentul de a face o noua gafa, spunand ca a depus niste acatiste la “Zidul Plangerii”, asa cum a vazut ca fac zeci de credinciosi. Ceea ce i-a atras mustrarile unei calugarite severe din Biserica Sfantului Mormant. “Acatiste se depun  in biserica, acolo se pun doar scrisori cu rugaminti catre Dumnezeu.”

Ceea ce a atras insa atentia intr-un remarcabil talk-show al canalului RTV a fost ca unul dintre ministri nostri care nu se stie daca a lacrimat atunci cand s-a inchinat la monumenul care aminteste de cei sase milioane de evrei care au pierit in anii marelui holocaust, a fost si Valeriu Tabara, cel care a luptat pentru cinstirea maresalului Antonescu, executat in  1946 in urma procesului cand a fost condamnat ca criminal de razboi. E de mirare ca autoritatile israeliene -care i-au interzis acum cativa ani marelui naist Gheoghe Zamfir sa coboare din avionul care l-a adus la Tel-Aviv pentru un concert, sub pretextul ca avut o atitudine antisemita la un moment dat- a tolerat prezenta acestui domn Tabara care il socoteste pe Antonescu un patriot , laudand contributia sa ca militar care a comandat trecerea Prutului si eliberarea Basarabiei, uitand de calaul care a ordonat uciderea a zeci de mii de evrei-romani, rusi sau ucraineni in anii razboiului cand a ramas alaturi de Hitler, nedorind “sa-si pateze onoarea cuvantului dat cand s-a angajat in razboiul anti sovietic”.

Iata  o parte din ceea ce ce am publicat la 27 august 2011 in blogul meu in tableta intitulata “70 de ani de la duminica sangeroasa din Iasi”:” Aveam pe atunci 12 ani, locuiam intr-o camera , impreuna cu tata si fratele meu mai mic, in aceeasi curte cu locuinte -vagon unde traiau si bunica si multi dintre fratii si surorile tatei. Mama murise cu un an inainte si de noi avea grija o matusa buna la suflet care era de fapt “sponsorul” nostru, cine sa aiba nevoie de mobila de lux – tata era tamplar- in ani de razboi si restriste? Cu o saptamana in urma Antonescu- viitorul maresal. acum doar general , conducatorul statului- rostise istorica porunca:”Ostasi, va ordon treceti Prutul!” Eram in razboi, orasul era plin de militari romani si nemti care marsaluiau prin Iasi in drumul spre front. Inca de vineri panica, disperarea se instalasera printre noi. In multe case navaleau grupuri de civili, inarmati cu bate, cu ochii scosi din orbite cautand pe “jidanii tradatori”(!). De pe acoperisuri se tragea in coloanele de ostasi,  Aveam sa aflam mai tarziu ca erau legionari provocatori care imprastiau zvonul ca”jidanii ucideau pe bravii ostasi romani.” Au tarat cu forta pe un evreu pirpiriu si speriat de moarte, l-au schingiuit si l-au fotografiat langa o mitraliera, dupa care l-au dus la chestura de politie drept”dovada”.

Pe strada treceau masini cu megafoane prin care se striga ca toti barbatii evrei, incepand de la 16 ani, sa se prezinte la chestura pentru a fi verificati. Cine avea domiciliu in Iasi va primi o dovada de libera trecere si se va inapoia acasa, cine nu se va prezenta va fi impuscat oriunde va fi gasit, impreuna cu intreaga familie si pe aceia care i-au ascuns. Multi vecini cumsecade dintre crestini, ne-au poftit afara din casele lor  sa ne ascundem pe unde putem, aveau si ei copii, la era teama. Tata, impreuna cu fratii si cumnatii lui, au plecat spre chestura care era la doi pasi. Unul dintre frati, mezinul , a dat sa se intoarca. Bunica a inceput sa se vaite, sa- l roage : ”Nu te gandesti la copii, vrei sa-i omoare?” Imi sta in fata ochilor scena.  Acest unchi al meu, un tip  cam nervos , speriat cum era, a plecat totusi, dupa ce a aruncat o legatura de chei la picioarele bunicii.”N-o sa ne mai intoarcem – a tipat el , o sa vezi!”

Ce a fost la chestura se stie, nu vreau sa mai povestesc, ar trebui sa scriu un roman. Roman pe care l-a scris fratele meu, Sorin, intitulat”Vinovatia mieilor”, aparut in 2002  la editura “Eminescu”- la un an inainte de decesul lui- si retiparit  la editura “Virtual” , carte electronica ce poate fi accesata pe http www.corectbooks.com . Acolo se gaseste un capitol despre pogromul de la Iasi de-a dreptul cutremurator. Curtea chesturii era plina de evrei, 3-4000 de tineri si batrani, au stat in soare ore intregi in asteptarea “dovezii-fantoma”. Pe zidurile inalte ale cladirii strajuiau jandarmi cu armele in pozitie de tragere. Intr-un tarziu si-a facut aparitia o trupa de nemti imbracati in uniformele negre ale SS. Un fior de groaza a strabatut multimea, oamenii se asteptau la ce e mai rau. Asa a si fost, cand  au inceput sa se foiasca, s-a auzit un foc de arma. A fost de-ajuns ca sa se instaleze panica, toti au dat sa fuga spre poarta, au inceput sa tacane mitralierele, trageau si nemtii, trageau si jandarmii. Au fost ucisi sau schiloditi sute de oameni. Curtea s-a umplut de sange, s-a ordonat de catre un ofiter neamt sa fie incolonati supravietuitorii si scosi din curte. “E zona de front si trebuie pastrata ordinea!”

Coloana de evrei, pazita de jandarmi, a marsaluit spre gara Nicolina, gara mica a orasului. Doua garnituri de trenuri de marfa erau garate acolo. Tata si toti cei din familia mea, nu se stie prin ce miracol s-au nimerit impreuna , au fost urcati intr-un vagon , inghesuiti mai rau decat vitele, cati incapeau, unul langa altul, optzeci sau o suta, au fost inchise obloanele si sigilate. Inca inainte de plecarea acestor garnituri- care vor capata denumirea de “Trenuri ale mortii”- din cauza caldurii, al lipsei de aer si apa, au inceput sa moara oameni. Trenul in care se afla tata si toti ai mei s-a miscat intr-un tarziu spre Podul Iloaei, o mica localitate rurala aflata la vreo 30 de kilometri de Iasi, o distanta care poate fi strabatuta in 20-30 de minute. Ei bine. trenul a ajuns peste opt sau zece ore, nimeni din aceia care mi-au povestit toate aceste grozavii nu-si mai poate aminti exact. Oamenii se sfarseau in chinuri cumplite, unii, innebuniti de sete, urinau in batiste pe care le sugeau si, fireste, mureau indurand dureri pe care nu ni le putem imagina.

Toate astea nu le-am aflat decat mult mai tarziu, eu povestesc doar ce mi-a spus tata si unchiul meu.  Acest unchi, mezinul cel nervos, a apucat sa ajunga langa o crapatura a vagonului, a bagat nasul acolo sa traga aer cat putea. Din cand in cand, il  sprijinea si pe tata si-i dadea locul sa traga si el putin aer. Cand au ajuns in sfarsit la destinatie- cealalta garnitura a fost indrumata spre Calarasi unde au calatorit opt zile- si s-au deschis obloanele vagonului , oamenii , morti si vii, s-au prabusit ca lemnele. Nu stiu cum s-a facut, plouase sau se spalase peronul, tata a cazut intr-o baltoaca, cu fata in jos. Satenii adunati la gara erau ingroziti, multi isi faceau cruce, inainte de a-i ridica pe cei morti si sa-i arunce, asa cum li se poruncise, in carute, pentru a-i ingropa intr-o groapa comuna. Era vara, cei morti incepeau sa se descompuna, era pericol de molima.

Tata afost aruncat si el intr-o caruta, l-a zarit mezinul cel nervos. l-a vazut miscand, probabil ca baltoaca in care cazuse l-a trezit…De unde a avut putere mezinul sa tipe cu vocea lui de stentor:”Dati-l jos, e viu?!” Un satean a ezitat, dar vazand ca jandarmul intoarce capul, impreuna cu un alt consatean l-a apucat binisor si l-a depus pe pamant. O femeie s-a apropiat de el, avea o caldare cu apa, a avut minte sa nu-i dea o cana sa bea, l-ar fi ucis cum au patit atatia altii care s-au lacomit la baut, i-a umezit doar buzele, si-a umezit sortul si i l-a pus pe frunte, atunci tata a deschis ochii si a privit-o….Cum a ajuns in lagarul de munca fortata, e o alta poveste.”

Iata ce am raspuns prietenilor  internauti care mi-au scris sau telefonat dupa ce au citit tableta:” LE MULTUMESC PRIETENILOR CUNOSCUTI SI NECUNOSCUTI CARE AU FACUT PERTINENTE COMENTARII, CA SI ACELORA CARE MI-AU TELEFONAT CA SA MARTURISEASCA UIMIREA LOR CAND AU AFLAT CELE INTAMPLATE. UNII FOSTI COLEGI DE REDACTIE DE LA TVR REPROSANDU-MI APROAPE FAPTUL CA NU AM POVESTIT NICIODATA GROZAVIILE PRIN CARE AM TRECUT.
IN TIMPUL COMUNISMULUI AR FI FOST UN ACT DE CURAJ SA VORBESC DE ACEA PERIOADA DUREROASA. ERA LIMPEDE CA VIGILENTII TOVARASI CU “OCHI ALBASTRI”N-AR FI TOLERAT UN ASEMENEA” ELEMENT PROVOCATOR” IN CADRUL UNEI INSTITUTII DE CULTURA AFLATA DIRECT SUB CONTROLUL CONDUCERII SUPERIOARE A PARTIDULUI. AM FOST LAS  SAU OPORTUNIST? SE POATE CREDE SI ASA. CA SA FIU CINSTIT, IMI PLACEA PREA MULT PROFESIUNEA MEA, LA TVR AM AJUNS DUPA CE APROAPE CINCI ANI AM LUCRAT “IN MUNCA DE JOS”- CUM SE SPUNEA PE ATUNCI- CA LACATUS MONTOR LA FABRICA DE AUTOBUZE, DUPA CE AM FOST DAT AFARA DE LA ZIARUL SINDICATELOR CA URMARE A ORIGINII MELE “NESANATOASE”.(!)
IN PLUS, SOCOTEAM CA NU E BINE SA PROVOCI EVENTUALE ANIMOZITATI INTR-UN COLECTIV IN CARE EVREII- ATATI CAT MAI ERAU- NU ERAU DISCRIMINATI. STIMATA CORESPONDENTA DIN INDEPARTATA JAPONIE- CARE INTERVINE A DOUA OARA IN BLOGUL MEU SI II SUNT PROFUND RECUNOSCATOR- SE MINUNEAZA CA NICI ACUM, DUPA REVOLUTIA DIN DECEMBRIE `89 NU SE PUBLICA IN ROMANIA O ISTORIE ADEVARATA DESPRE EPOCA DINTRE CELE DOUA RAZBOAIE SI NICI DESPRE ANII DE AZI.
LUCRARI SCRISE DE MARTORI OCULARI SAU ISTORICI REMARCABILI, DISPARATE, POT FI GASITE CHIAR SI PE GOOGLE SAU IN EDITURA”VIRTUAL ” DE CARTE ELECTRONICA, ACCESAND PE http http://www.corectbooks.com. dar nu trebuie sa ne miram de “gaurile” din manualele de istorie, daca amintim de exemplu de scandalul iscat de o interventie televizata a presedintelui tarii care si-a exprimat parerea ca fostul suveran Mihai I, om ajuns la 90 de ani care duce, alaturi de familia sa , o existenta discreta a carui contributie la admiterea noastra in NATO si UE este bine cunoscuta, a fost calificat, nici mai mult, nici mai putin decat drept TRADATOR- FIINDCA A ABDICAT SUB AMENINTAREA CA ALTFEL VOR FI UCISI CIRCA O MIE DE STUDENTI PROTESTATARI- SI “SLUGA A RUSILIOR”(!)

De ce nu numai autoritatile romane cele mai inalte- desi au recunosut in cele din urma, sub presiunea cercurilor avizate din USA, existenta holocaustului si in Romania de sub conducerea lui Antonescu- dar si mass-media, cu rare ocazii si extrem de sumar, nu vorbesc in mod concret, pe baze de fapte, despre cele intamplate in acei ani rusinosi din istoria Romaniei? Cat despre manualele de Istorie ? Se mai preda Istoria in scoala? Indraznesc sa public in blogul meu fragmente care se gasesc pe GOOGLE tastand sursele WIKIPEDIA:”
“După ce armata română a cucerit Odessa, garnizoana orasului a fost preluată de Corpul 2 de Armată, sub comanda generalului Macici. Masacrul a fost declansat în seara zilei de 22 octombrie 1941, ca reactie  de răzbunare la aruncarea în aer a comandamentului trupelor române din Odessa de catre partizani. Au fost ucisi la nimereală 5.000 de locuitori, în majoritate evrei. La 24 octombrie 1941, colonelul Davidescu, seful cabinetului militar al maresalului Antonescu, a telegrafiat generalului Macici:„Telegramă cifrată nr. 563 Pentru generalul Macici”. Drept represalii, dl. Maresal Antonescu ordonă:

1) Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiati la Odessa.
2) Toti indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23 Octomvrie 1941 care nu au fost încă executati, precum si altii ce li se pot adăuga vor fi pusi într’o clădire minată anterior si care va fi detonată. Se va efectua această actiune în ziua înhumării victimelor noastre.
3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit.”
Ordinul a fost executat 24 octombrie 1941. Aproximativ 22.000 de evrei (după alte surse numărul acestora s-a cifrat la 40.000 ) au fost escortati de militari români apartinând batalionului  10 mitraliori din divizia a 10-a infanterie, condusi de locotenent-colonelul Nicolae Deleanu si locotenent-colonelul de jandarmi Mihail Niculescu si pretorul orasului (poreclit „Coca-călăul”) la Dalnic, în apropierea Odessei, unde evreii au fost înghesuiti în 4 magazii. Aceste magazii au fost mai întâi mitraliate, iar ulterior incendiate pe rând cu exceptia ultimei magazii care a fost minată si aruncată în aer la aceeasi oră la care explodase clădirea comandamentului militar, adică ora 17.45. În cursul acestui masacru s-au înregistrat scene cutremurătoare. Un martor ocular al asasinatului în masă a relatat: „Au fost masati până la refuz în patru magazii care au fost apoi nimicite pe rând, cu foc de mitraliere, pusti, stropite cu benzină si incendiate, cu exceptia ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul si scenele înfiorătoare ce au avut loc depăsesc puterea de evocare: femei cu părul în flăcări, oameni răniti si aprinsi de vii ieseau prin acoperisul sau spărturile magaziilor incendiate, căutând înnebuniti o scăpare. De jur împrejur însă îi tintea arma ostasilor care aveau ordinul de a nu scăpa niciun civil. Grozăvia sinistrului era asa de puternică încât tulburase adânc pe toti cei de fată, soldati si comandanti. Într-o stare sufletească în care ratiunea era gonită si înăbusită de instinct, oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau, retrăgându-se deoparte, după cum, probabil, era firea fiecăruia. Astfel unii soldati trăgeau încruntati, calm, altii se închinau si trăgeau, iar arma le tremura în mână, altii trăgeau aiurea, altii chiar evitau să tragă. (…) Cei dinăuntrul magaziilor, îngroziti de chinurile mortii, încercau să evadeze sau se ridicau pe geamuri în mijlocul flăcărilor, implorând să fie împuscati. Cei mai multi dintre ofiterii ce erau la fata locului erau impresionai pana la lacrimi de ceea ce erau nevoiti să facă si unii dintre ei abandonau pozitia, eschivându-se sau chiar ascunzându-se printre alti soldati fără misiune”.

Generalul Macici a raportat la 25 octombrie executia a 13.000 de evrei si comunisti, 400 dintre ei fiind spânzurati pe străzi sau in pietele Odessei. Alexianu a organizat ghetouri si lagăre de internare a evreilor în Transnistria (Vapniarka, Berezovca etc.) si a ordonat efectuarea de munci obligatorii, prin Ordonanta nr. 26/1941 privind instituirea muncii obligatorii pentru toti locuitorii Odessei între 16-60 de ani, sub sanctiunea internării lor în lagăr. Prin Ordonanta nr. 35 din 2 ianuarie 1942 a dispus deportarea tuturor evreilor din Odessa în regiunea Berezovca, unde au fost masacrati. Cea mai mare parte a evreilor care au supravietuit în Odessa a fost internată în satul Slobodca, desemnat de Armata a IV-a drept ghetou. „Conditiile de trai din ghetou erau extrem de grele, era lipsă de case. Lumea se înghesuia pe străzi. Bolnavii gemeau si se prăbuseau în zăpadă. Ostasii românii îi călcau pe cei căzuti sub copitele cailor. Plângeau copiii care înghetau. Se auzeau strigăte de groază si se cerea îndurare. Spre seara acestei prime zile, trupuri de oameni degerati zăceau pe străzi.(…) Peste tot erau jandarmi si politisti români.”Alexianu, a vizitat ghetoul. Impresionat de cele constatate si îngrijorat de posibilitatea izbucnirii unor epidemii a adresat la un raport maresalului Antonescu cu privire la situatia din Transnistria si Odessa, în care propunea rezolvarea „radicală” a problemei evreiesti prin deportarea totală a evreilor din Transnistria si Odessa”.

ASA STAU, DIN PACATE, LUCURILE . NU SE PREA VORBESTE SI SE SCRIE PREA PUTIN IN MASS MEDIA, DOMNESTE UN FEL DE TABU DESPRE GROZAVIILE HOLOCAUSTULUI DIN ROMANIA. EU SPER CA ROMANII- CARE AU TRECUT DE-A LUNGUL VEACURILOR PRIN NU PUTINE INCERCARI GRELE, VOR REUSI SA TRAVERSEZE CU BINE SI ACESTI DIN URMA ANI, CONDAMNAND DESCHS SI CU FERMITATE ASEMENEA ORORI, CHIAR SI  IN CONDITIILE GRELE ALE  CRIZEI GLOBALE CARE A GASIT ROMANIA SUB O CONDUCERE POLITICA SI ECONOMICA INCOMPETENTA, BIROCRATICA SI CORUPTA.

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban

“TE UITA TOAMNA, FRUNZELE CUM CAD”…

Chiar inainte am terminat o cam lunga convorbire telefonica cu amicul meu Tica, fost coleg la TVR, un octogenar copt de toate bolile din lume, care paseste cu un tonus de invidiat peste cei mai putini de patru ani spre venerabila varsta de 90 de toamne. Dupa ce am pus tara la cale- cazand  de acord ca privirea aruncata de printul mostenitor al Regarului Unit catre chipesa Elena Udrea in fotografia de protocol, facuta cu prilejul vizitei la Londra a harnicei ministerese a turismului, nu poate decat sa ne bucure la gandul ca vizitele in Transilvania de care s-a indragostit Alteta sa regala se vor inteti, ne-am incurajat reciproc, urandu-ne sanatate si toate cele bune. Si ne-am legat ca cel ce va supravietui sa spuna despre celalalt care va pleca  in lumea umbrelor ca, indiferent de cunoscutele tare ale varstei mai inaintate,  CEL MAI MULT I-A PLACUT SA TRAIASCA.

Toamna a venit si anul acesta, e in firea naturii ca anotimpurile sa se schimbe indiferent de vivacitatea unor poliiticieni expirati – sau care vor expira peste un an sau douazeci, fie ca sunt tineri sau oameni mai batrani, nu varsta este aceea care da valoare unor oameni care simt chemarea sa conduca o comuna, un mare oras sau chiar o tara. Inceputul lui septembrie a fost bland, bravii nostri hotelieri de pe litoral isi frecau mainile bucurosi, nu va ganditi ca aveau in vedere cine stie ce proiecte de modernizari – Doamne fereste! – ci doar faptul ca vor profita de zilele calde, insorite, si ii vor bate la incasari pe vecinii lor bulgari, mai inainte fratii nostri in saracie in epoca Tratatului de la Varsovia, acum concurenti de temut cand am devenit impreuna europeni, supravegheati cu blandetea cunoscuta de cei de la Bruxelles.

Si apoi s-au napustit asupra noastra ploile, vijeliile, strazile Bucurestiului – si nu numai – au devenit canale venetiene, ma rog, tot tacamul cunoscut de ani si ani de zile. Oricum, am fost scutiti de uraganele care matura regiuni intregi dintr-un mare stat care este partenerul nostru strategic de nadejde, si speram ca nu ne va lasa la greu.

Dar, simpla coincidenta desigur, odata cu venirea toamnei, pe ecranele pline de vesti bune ale televizoarelor – cine cu cine s-a mai certat, cine a mai fost invitat la “impartialul” DNA, cine mai doreste sa devina premier, cine pe cine a mai violat (fara discriminare, indiferent de sex, varsta sau convingeri politice) apar tot mai des stiri despre oameni care ne-au parasit sau sunt in mare suferinta, pe paturile de spital din tara sau de prin alte mari orase de peste tot, suntem membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene, ne putem naste, iubi sau pleca pentru totdeauna fara viza, chiar si fara pasaport, cu simpla carte de identitate.

Nu stiu cum se face, si in marele cutremur din 1977 au plecat dintre noi multi oameni de cultura, scriitori, artisti, cantareti, regizori cunoscuti pe care nu i-am putut uita nici azi. Si ma gandesc ca toamna poate veni oricand, fara a tine seama de calendar. Dar si ea are frumusetile ei, zile cenusii dar si zile aurii, zile cand se strang roadele pamantului si truditorii cu bratele si cu mintea isi numara realizarile…

Si totusi e toamna. Toamna isi cere jertfele ei. Imi vin in minte niste versuri, nu mi-e rusine sa spun ca nu-mi amintesc cui apartin, unui mare poet sau fac parte doar din textul unui cantec: “Te uita toamna, frunzele cum cad…” Mai incerc totusi o mangaiere. In primavara, cand tinerele lastare vor inmuguri, stiu bine ca-si vor trage seva si din frunzele ruginii, acoperite cu grija de mama Natura, cu mantia alba a zapezii purificatoare.

Te uita toamna, frunzele cum cad…
In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

11.11.2011

Vad ca Halloweenul, ca si Valentine`s Day, a fost primit cu entuziasm si in tara noastra. De fapt, ce e rau ca tinerii au adoptat aceste sarbatori venite de peste ocean? O “Zi a indragostitilor” , prilej de a se lega prietenii , de veselie si buna dispozitie.  Sigur, carcotasi se gasesc ! Noi avem , din mosi- stramosi, Dragobetele, care cade pe 24 februarie, atunci sarbatoream noi Ziua Indragostitilor. Si apoi avem 1 martie, cu Martisorul care se pare ca este un obicei specific doar in tara noastra. Ce sa mai spunem de ziua de 8 martie? Foarte bine, sa ne iubim mereu, in fiecare zi din an !

Suntem satui, pana peste cap, de multe lucruri oribile care se intampla in  lumea larga,  nu numai in tara noastra. Canalele de stiri ale televiziunilor – uneori , imi face impresia, chiar cu oarecare “voluptate”, reiau mereu si mereu aceleasi imagini zi si noapte, pana ce alte crime, violuri sau jafuri armate ale unor banci, le iau locul. Atunci de ce sa nu ne bucuram ochii, admirand tineri frumosi care danseaza, aplauda in delir spectacole muzicale de tot felul, schiaza sau zburda, pur si simplu, pe partiile inzapezite? Desi, mai toti, la intrebarile reporterilor , raspund:”SUPER”…Saraca limba romana, nu mai are cuvinte, totul e “super”- si concertele,  si zapada, si berea, totul !

Super sa fie ! Dar  ceea ce s-a intamplat in acest an de Halloween – ca si in anii trecuti cu “Valentine`s Day”- sa-mi fie cu iertaciune- nu-mi place.  Nu sunt un batran acrit si invidios caruia tot ce se intampla azi sa-l faca sa strambe din nas.  Nu sunt cuprins de indignare cand vad ca “Valentine`s  Day”- ca si Dragobetele autohton sau chiar Martisorul  au capatat din ce in ce mai mult  aspecte comerciale, apar in magazine sau la tarabe fel de fel de obiecte, asa zis “emblematice” pentru aceste zile, kitchuri de tot felul. In defintiv, trebuie si negustorii de maruntisuri sa castige o paine ! Ca unii le si cumpara, asta e o alta problema, tine de educatia fiecaruia, de bunul gust al unuia sau altuia. Dupa cum ati observat, desigur, n-am pomenit de cele intamplate intre un profesor si o eleva- careia ii lipsea o luna pana la majorat- intr-o excursie organizata de un liceu de prestigiu din Capitala, intr-o excursie la Predeal intr-un veekend cand se sarbatorea si Halloweenul . Canalele de stiri- in special cele tabloidizate- s-au aruncat cu sete asupra acestui “eveniment”, despre care justitia urmeaza sa-si spuna cuvantul.

Dar ce putem face impotriva acelora- fie persoane oficiale, fie emisiuni ale unor televiziuni- care transforma aceste sarbatori in adevarate balciuri? Cum putem califica pe acei primari care- in goana dupa popularitate ieftina- isi pun esarfa tricolora si oficiaza prin parcuri “Casatorii de 24 ore” pentru care  elibereaza si “certificate? Halloween, Valentine`s Day, Dragobete, Martisor…Iubiti, cei tineri, iubiti in fiecare zi si cei mai varstnici, atunci cand privirea nostalgica, plina de zambet si caldura, tine loc de imbratisari patimase. Iubiti-va, oameni, dar feriti-va de circ si prost gust.

Probabil ca n-asi fi reluat, fie si partial, o tableta mai veche din blogul meu, daca azi, vineri,11.11.2011- zi fatidica de care e plin netul in care multi scotocesc prin calendarul mayas sau altele pline de previziuni sumbre- nu s-ar implini 61 DE ANI DE LA CASATORIA MEA CU VIORICA, COAUTOAREA DIN UMBRA A TABLETELOR DIN BLOGUL UNDE, PRIN TITLU, SEMNEAZA SI EA. S-au dus anii frumosi ai tineretii, s-au dus si toti aceia care au participat la casatoria noastra, parinti si frati, au plecat in lumea stelelor si toti prietenii nostri, oare de acolo, de sus, isi amintesc de mesele intinse in aceasta zi cu tot ce acum ne este interzis sa mancam sau sa bem? Participau si tineri plini de veselie, dar si ei au mai imbatranit, au si copii, si bucurii si necazuri, cine sa se mai gandeasca la noi, Viorica si Nae care s-au casatorit demult, la mijlocul ultimului secol din mileniul  trecut, o casnicie care se intinde peste doua veacuri?

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban

LA MULTI ANI, DOMNULE PRESEDINTE !

Ascult aproape in fiecare dimineata , atunci cand imi iau micul dejun- adica  iaurt  cu fulgi de porumb- unul dintre posturile de radio de pe FM care transmite melodii si iar melodii , intrerupte din cand in cand de conversatia a doi tineri simpatici ce vorbesc despre cate se petrec in luna si in stele, cu aluzii amuzante la minunatile din viata de la noi sau aiurea. Azi au facut apel la ascultatori sa comunice ce daruri i-ar face Presedintelui cu prilejul implinirii a 60 de ani . Ce mi-a fost dat sa aud? “La multi ani, va ofer salariul mediu pe un an, ca sa traiti bine!” “Va dau o suvita din parul meu, sa va acoperiti capul plini de griji pentru bunastarea poporului!” “Imprumutati-mi-o pe Elena Udrea macar pentru o zi!” Si altele de acest fel, unele, probabil, prea de tot, sugubatii moderatori declarand ca se sfiesc sa le faca publice.

Marturisesc ca m-a cuprins o sfanta indignare. Cum pot vorbi astfel concetatenni mei despre un om pe care tot ei l-au ales pentru un al doilea mandat in cea mai inalta functie in stat? Nu cumva tot posturile TV ale unor moguli ticalosi sunt de vina? Nu ei dau imaginile cu un Traian Basescu caruia omologul sau francez aproape ca-l bruscheaza cand domnia sa da sa-l intrebe ceva? Sau cand acelasi Traian nu-si gaseste locul printre mai marii Europei care fac obisnuita poza de familie la Bruxelles, vorbind intre ei cu degajare si nebagandu-l , pur si simplu, in seama? Si cum pleaca Traian al nostru singurel, in timp ce toti ceilalti se indeparteaza grupuri-grupuri sa-si astepte masinile care sa-i duca la aeroport?

Nu pot sa nu-mi aduc aminte de “epoca de aur” cand un altul din vremelnicii presedinti ai Romaniei statea pe marea scena a Palatului de ziua lui – care era sarbatorita in fiece an si reprezentantii judetelor si ale unor mari intreprinderi ii inmanau daruri dintre cele mai diverse, insotite de imense buchete de flori, adresandu-i urari dintre cele mai simtite. Si cantecele de slava. Si emisiunile sarbatoresti de la TVR care incepeau cu saptamani inaite de ziua aniversara si continuau saptamani dupa aceea! Unde sunt- nu, nu zapezile- ci respectul de altadata fata de un Presedinte pe care l-a plimbat in caleasca si Regina Angliei?!

Cu ce era mai bun marele carmaci de odinioara- care a sfarsit, pana la urma, ciuruit de gloante dupa un simulacru de proces tinut in graba intr-o cazarma- de inteleptul carmaci de azi? Nicoae, in tinerete, n-a fost decat un cizmar scolit prin temnitele unde erau inchisi comunistii. Dar Traian a fost macar comandantul unui mare petrolier- pe care se zice ca l-a si busit putin la intrarea intr-un mare port strain- si scolit – zic tot gurile rele- prin bordelurile de la Anvers,orasul belgian unde a ocupat cativa ani un post legat de interesele marinaresti ale tarii noastre.

Nu e frumos, zau asa, felul cum va purtati cu acest neastamparat Traian! Domnia sa, daca s-ar lua dupa  prevederile Constitutiei, ar putea sta frumusel in Palatul de la Cotroceni si i-ar lasa pe  aceea care trebuie sa se ocupe de treburile executive sa-si bata capul sa scoata tara din criza. Ti-ai gasit omul! Nu, domnia sa a inventat notiunea de”presedinte-jucator”. Si nu sta o clipa locului, joaca, nu gluma! Cand la Golden Blitz- toamna-iarna, cand la Palatul Victoria unde-i mustruluieste pe ministrii pe care tot domnia sa i-a instalat- bineinteles , mai galant, cu doamnele Udrea si Boagiu- cand la vreo intalnire a magistratilor unde nu se sfieste sa se amestece in slujbele lor, cand la restaurantul Ciresica-vara, cand se odihneste pe la Neptun si dantuieste lasandu-se si pe vine, printre fustele frumoaselor tigancuse, pana il apuca salele si pleaca sa se dreaga la Viena.

Domnul Presedinte isi ia raspundrea sa anunte si vestile mai bune sau mai rele, nesfiindu-se sa contrazica maine ceea ce a sustinut azi. Dupa cum o cer interesele tarii care- a naibii Opozitie condusa in umbra de moguli!- zice ca, de fapt, dupa cum o cer interesele clientelare. Din pura invidie l-au parasit , unul cate unul, consilierii cu nume de seama pe care ii jignea si oricum nu lua in seama opiniile lor, inconjurandu-se de yesmani carora si lor le vine greu sa traduca spusele Traianului.

Are totusi o calitate de care trebuie sa tinem seama. E politicos din cale afara. Si incapatanat! A zis domnia sa, dus de valuri, ca Regele Romaniei e un tradator, e omul rusilor care a lasat tara pe mana comunistilor, abdicand si plecand in Elvetia? O tine tot asa , desi ambasadorul celei mai mari si puternice state ale lumii  a intervenit si a zis, tam-nisam, ca un oarecare presedinte Truman l-a decorat pe Mihai I, dupa actul curajos de la 23 august 1944, cu cea mai inalta decoratie americana. Ei si? I-a urat presdintele in exercitiu al Romaniei macar un protocolar “La multi ani!” regelui Mihai I atunci cand acesta a implinit venerabila varsta de 90 de ani?

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban

ADEVARURI DESPRE NOI, ROMANII, CARE CIRCULA PE NET

Cred ca a facut ocolul lumii de cateva ori, eu am primit e-mailul caruia ii fac loc pe blog abia acum cateva zile, trimis de o prietena doctor in filozofie. Pe autorul acestui- sa-i zic pamflet?- nu-l cunosc, n-are semnatura. Dupa stil, s-ar putea sa-i apartina lui Andrei Plesu. Este doar o presupunere care, sper, sa nu-l supere. Oricum, se vede ca romanul nu si-a pierdut umorul si daca se ia peste picior chiar si in vremurile astea tulburi,  nu e inca totul pierdut.

“CUM ITI DAI SEAMA CA ESTI ROMAN?
• incerci sa reciclezi ambalajele de la flori, hartia de la cadouri si, bineinteles, folia de aluminiu;
• stai langa cele mai mari doua valize din aeroport;
• ajungi la petreceri cu una – doua ore intarziere si ti se pare foarte normal;
• dupa ce mergi la cineva in vizita, la plecare, mai stai o ora in fata usii la povesti;
• parintii tai nu arunca niciodata nimic si daca reusesti sa arunci ceva la gunoi apare in mod misterios inapoi;
• ai perdele de dantela;
• ai fata de masa din macrame;
• ai covoare care acopera fiecare centimetru din casa ta;
• ai sau ai avut covoare pe pereti;
*mama ta iti spune ca esti slab chiar daca ai 110 kg;
• ai draperii macar la o usa din casa;
• mama ta recicleaza paharele de plastic, farfuriile din carton si pungile de la sandwich-uri spalindu-le;
• ai fata de masa din vinilin pe masa din bucatarie;
• folosesti sacosele primite la cumparaturi pe post de pungi de gunoi;
• raftul tau din bucatarie este plin de borcane de gem, varietati de recipiente de plastic si sticla;
• nu poti pleca in calatorii decit daca te conduc macar cinci persoane la autobuz, tren sau aeroport;
• parintii te suna si te intreaba daca ai mancat, chiar daca e miezul noptii;
• parintii tai nu realizeaza ca tehnologia s-a imbunatatit si atunci cind suna in strainatate inca urla la telefon;
• ai cuverturi uzate pe canapea doar ca sa nu se murdareasca tapiseria;
• nu cunosti mai mult de jumatate din invitatii de la nunta ta;
• ai vazut pamantul din interiorul unui WC din tren, in mers;
• copilul tau poarta caciulita si trei pulovere in septembrie desi sunt 25 de grade afara;
• porti palton din septembrie pina in mai;
• crezi ca “urda”, “mamaliga”, “parizer”, “telemea”, “zacusca” sunt feluri internationale de mancare;
• cind vin straini la tine in vizita te distrezi dandu-le cea mai tare tuica din casa… si cand reusesc sa bea un pahar le mai torni;
• cand ai musafiri si ii intrebi daca servesc ceva si ei spun ca “NU” la tine inseamna ca “DA”;
• ai ultimul tip de telefon mobil pe care il folosesti doar sa dai beep-uri pentru ca nu mai ai credit pe cartela;
• oriunde ai pleca in afara orasului cu tren, masina, avion ai la tine sandwich-uri cu salam/parizer/branza chiar atunci cand calatoria dureaza mai putin de doua ore;
• obiectele tale vestimentare au firma imprimata cat mai la vedere si in culori cat mai stridente;
• cand mergi la cumparaturi la mall/hipermarket te imbraci ca la nunta;
• parchezi pe trecerea de pietoni/statia de autobuz pe motiv ca stai doar 5 minute;
• asculti toata ziua muzica dar nu ai nici macar un CD original cumparat din magazin;
• pleci o luna in afara tarii si deja uiti limba romana;
• cand mergi noaptea cu masina aprinzi si farurile de ceata;
• claxonezi la semafor chiar daca e inca rosu. Preventiv;
• nu strangi niciodata mizeria pe care o face cainele tau pe stada si mai si razi de cei care o fac;
• mergi pe trotuar cu masina ca sa ajungi in fata coloanei care asteapta la semafor;
• îti faci credit pe zece ani ca sa iti cumperi laptop, chiar daca abia stii sa misti mouse-ul.”

Nu stiu, dragi prieteni, daca v-au amuzat sau nu randurile de mai sus, dar sper ca v-au pus pe ganduri. Mie, cel putin, mi-au dat fiori, chiar daca nu tot ceea ce am citit se potriveste cu orice familie de roman. Dar atunci cand am vazut cat de rapid completeaza grabita recenzoare- o studenta frumusica- multimea rubricilor din foile pe care la avea in fata, aproape fara sa ma intrebe nimic, doar documentandu-se din cartea de identitate pe care i-am pus-o la dispozitie, am ramas cu gura cascata, atunci cand mi-a intins formularele sa le semnez. Asa a procedat si cu sotia mea. “Domnisoara, daca rubricutele le-ai completat aproape  singurica, de unde ai cunoscut toate “secretele” din viata si locuinta mea? Sunt cetatean roman, e adevarat, dar etnia, religia, cum le-ati aflat?”

Am inteles ca, din pacate, toate merg in tara noastra la fel, in orice domeniu, statisticile fac “fotografia” diverselor momente bizuind-se ca noi, romanii, cu exceptiile care confirma regula, suntem o apa si un pamant, chiar daca in unele apartamente lipsesc macrameurile sau paharele de plastic sunt aruncate, dupa folosinta la ghena si- rareori- in pubelele unde urmeaza sa fie reciclate.

Si imi vin in minte vorbele rostite de Tudor Arghezi atunci cand- in dorinta autoritatilor din “anii epocii de aur” de a-l scoate din neagra perioada cand era numit “poet al putrefactiei poeziei”- a fost plimbat prin diverse locuri, printre care si Studiourile de la Buftea. Intrebat ce parere are de toate marile prefaceri ale Romaniei socialiste, bardul care iesea dupa multi ani din modesta casa de la Martisor, cu vocea sa mai mult stinsa a declarat in fata aparatului de filmat:”Totul e minunat, dar lipsesc nemtii!” Bineinteles ca remarca n-a intrat niciodata pe postul de televiziune, ea s-a pastrat doar in memoria reporterilor si operatorilor TVR…

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban

GENERALUL IARNA SI VESNICUL CAL DE BATAIE – RADET

In anii `70 ai mileniului trecut,   anii de glorie ai REFLECTOR-ului care- dupa relatarile unui ziarist italian in urma interviului luat lui Tudor Vornicu- golea marile orase de pietoni, in dorinta lor de a nu rata ora 20 atunci cand la TVR se transmitea emisiunea satirica unde erau biciuite moravurile si naravurile epocii, un subiect care se repeta in fiece an erau defectiunile distribuitorilor de caldura din apartamentele vesnic inghetate ale blocurilor. Ce s-a schimbat de atunci? Doar denumirea societatii devenite REGIE- DE STAT, fireste- si inmultirea directiilor  care o impanzesc! Si simpaticii roboti si robotele care raspund cu amabilitate naivilor ce se incumeta sa formeze , la telefon, 080082002. Mai trebuie sa mentionez ca, daca inainte cu 50 de ani, numarul avea mai putine cifre si suna “ocupat” pana innebuneai si te lasai pagubas, acum vocea dragalasa a roboteilor, dupa ce iti multumeste  ca ai apelat RADET-ul, te anunta ca, momentan, operatorii nu sunt disponibili si te roaga sa astepti, ca sa nu-ti pierzi prioritatea. Si ca sa nu te plictisesti, iti pun o melodie cu ritmuri vioaie, reluata meru si mereu.

O prietena ne-a povestit ca un venerabil domn, cunoscut dramaturg pe vremuri, fost chiar si deputat intr-una din legislaturile bravului nostru parlament de dupa `89, si-a pierdut pe semne putin mintile si a inceput sa se certe cu un astfel de robot. Atunci cand “vocea” ii cerea , netulburata, sa tasteze diverse butoane  el, sarmanul, isi tot striga pasurile, gata sa-l loveasca apoplexia, pana a ragusit. “Nerusinatii- s-a plans el distinsei doamne care ii privea stradaniile de a se face inteles de un robot de-adreptul stupefiata- dupa ce le spui una si el iti raspunde anapoda, mai are timp sa ta asurzeasca bagand cate o melodie, in bataie de joc!”

Asta imi aminteste de indignarea care a cuprins-o pe sotia mea, olteanca plina de simt civic- indignare impartasita de altfel si de mine- prin `92, atunci cand a reclamat la TVR nu stiu ce nastrusnicie si telefonista- pe atunci nu raspundeau inca robotii-  a rugat-o sa astepte, pana ii da pe redactorul care se ocupa de asemenea sesizari. Si i-a pus o banda de muzica, sa n-o plictiseasca lunga asteptare. “Ce am ajuns- mi s-a plans ea, astia isi bat acum joc, tu le spui pasurile si ei iti astupa gura cu o melodie tampita!”

Am impresia ca si pe mine m-a luat putin apa. De la o vreme, in loc sa vorbesc, pe scurt, la obiect, o iau de la Adam si Eva, mereu imi aduc aminte cand de una, cand de alta din mult prea lunga viata care, si ea, ii streseaza indeajuns pe guvernanti, nevoiti sa-mi tot plateasca o pensie pe care- dupa statistica,-trebuia sa n-o mai primesc de cativa ani, eu, nerusinatul, trecand  multisor de media de varsta . Ma simt chiar raspunzator de greutatile prin care trece economia noastra, s-ar cuveni, cumva, sa-mi cer si scuze. Sau, mai bine, s-a apuc pe calea pe care cei mai multi dintre colegii, prietenii, cunoscutii mei au plecat si cutreera acum printre stele. De fapt, dupa cum am bagat de seama, omul, de cum a venit pe lume, a si inceput sa moara cate un pic.

Despre ce vorbeam? Da, despre RADET. Acum cateva zile, aproape doborati de frigul din micutul dar cochetul nostru apartament atunci cand iarna a venit peste noapte, trecand de la plus 32 grade la doar 5-6 grade,sotia m-a luat la rost. “Nu crezi ca e cazul sa intervii si tu pe la astia de la RADET, nu te bizui numai pe administratorul blocului, face si el ce poate! M-am uitat la ea, zgribulita sub pled si infasurata in halatul ei rosu, de Craciunita. Si m-a cuprins vechea mea energie de pe vremea cand munceam la TVR , ca doar REFLECTORUL eu l-am pus pe roate, punandu-l pe sticla pe tele-frumosul Florin Bratescu, pe atunci doar un crainic cu un zambet care facea sa tremurea cuconitele mai coapte.

Si am format 080082002. “Suna, zic, plin de optimism!” Si cand imi umflam pieptul fost de arama , un dulce glas de robotica imi multumeste pentru incredera acordata, ma avertizeaza ca, daca accept, convorbirea va fi inregistrata pentru mai buna functionare a serviciului de relatii cu publicul. Ma roaga sa nu inchid, ca sa nu-mi pierd prioritatea in clipa cand operatorii vor fi disponibili si alte politeturi. Dupa care banda cu melodiile saltarete, nu cumva sa te apuce somnul in timpul asteptarii. Oare cei care au compus muzica isi primesc drepturi de autor, ei s-ar imbogati, fara indoiala ! Minune, intr-un tarziu muzica se fileaza usor si aud o voce adevarata care intreaba:”Cu ce va putem ajuta?” Nu, nu visez, nu e robotica, e chiar un glas amabil, nu acriturile care iti raspundeau cu 20 de ani in urma. Aproape sa-mi scape receptorul din mana, incerc din rasputeri sa fac glasul meu cam gajait sa rasune cat mai cuceritor si vorbesc, si tot vorbesc, ii spun ca suntem un bloc de zece etaje, ca suntem buni platnici, ca blocul a fost plombat, ca avem toti locatarii repartitoare, ca avem si avertizoare de gaze.

Dupa ce ma asculta cu rabdare, amabila glasucioara ma roaga:”Na-ti putea spune ce doriti?” “Caldura, domnisoara!” “Ati facut cerere?” :”Da, au venit niste specialisti de la dv. au ridicat aparatura de control care inregistreaza consumul, au zis ca trebuie verificata, ca o aduc in doua-trei zile si acum spun ca va mai dura, ca trebue sa li se aduca nu stiu ce piese…” “Bine, aud raspunsul, vreti sa fiti amabil sa-mi spuneti adresa blocului, numarul apartamentului dv., cum va numiti. ce numar de telefon aveti, interfonul.” ” Si acum ce facem?” “Asteptati, vom face o sesizare catre punctul termic de care apartineti, mai asteptati o clipa sa va dau si numarul sesizarii… Va doresc o zi buna!”

Si astept. Intre timp mi-am adus aminte de povata inteleptului carmuitor al epocii de aur in care mi-am petrecut tineretea, am golit dulapul de hainele mai groase- bineinteles, acelea care au mai incaput peste pantecelul meu de gras nesimtit care traieste pe spinarea slabilor care muncesc si nu vegeteaza, dupa cum ne mustra, pe buna dreptate, fostul comandat de vas care este azi mai marele tarii.Ma intreb doar de ce  in clipa cand vine frigul RADET-ul trece la verificarea sistemelor de control, de ce incep sa se sparga conductele cand ici, cand colo, fasaie tevile de gaze, tasnesc adevarate arteziene din coloanele de apa…Cum sa nu devin nostalgic si sa nu duc dorul tineretilor mele si a RFLECTORULUI.  De fapt, si azi tele-frumosii si tele-frumoasele zilelor noastre ne inveselesc serile cu vesti dintre cele mai bune despre toate minunatiile care se petrec pe intreg cuprinsul mandrei noastre patrii. Daca criticile lor nu sunt auzite, cel putin ne usureaza.

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban

URA! AM INTRAT IN RANDUL MARILOR TARI CIVILIZATE

Va amintiti de emotionantul discurs rostit de impetuosul Catavencu creat de domnul Caragiale? In fata unei adunari electorale domnia sa se intreba cu patetism, dupa ce amintea ca industria romaneasca e sublima, dar nu exista: “Cand vom avea si noi falitii nostri?” La mai bine de un secol de atunci, visul vizionarului Catavencu s-a indeplinit. Avem nu numai faliti ci si clanuri care se razboiesc intre ele in toate asezarile mai rasarite ale Romaniei. Avem jafuri  in plina zi, omoruri comise cu sadism, impuscaturi in centrul marilor orase, violuri in care victime sunt fetite de cativa ani sau femei mai coapte, trecute si de 80 de ani. Privim cu legitima mandrie cum – cu pasi repezi- ne inscriem in randul marilor tari civilizate. E drept, inca n-am ajuns la nivelul unor state ca USA- in care un bezmetic sa se napusteasca intr-un campus studentesc si sa declanseze un macel- nici ca Franta sau Anglia cu ciocniri violente intre huligani si politisti care folosesc tunuri de apa si gaze lacrimogene. Sau macar ca supercivilizata si pasnica Norvegie, unde un tanar cu infatisarea carismatica a unui viking blond, sa comita in doar cateva ore un atentat cu o masina capcana la Oslo si sa ucida cu un arsenal de arme automate, aproape o suta de tineri adunati pe o insula la o serbare campeneasca.

Sa nu ne pripim si sa ne aratam dezamagirea, cu ajutorul Celui de Sus- iarta-ma, Doamne, pentru gandurile mele de pacatos batran!-vom ajunge curand si acolo, de pe acum romani mai tuciurii care trec cu usurinta granitele si fara sa avem statutul Schengen, au speriat vestul Europei cu apucaturi dintre cele mai diverse, intre care cersetoria – uneori agresiva- este cea mai nevinovata. Oricum, putem sa ne mandrim cu intamplari unicat, care fac deliciul televiziunilor in multe colturi ale lumii. Ce sa mai spunem de tanarul basketbalist american- venit in tara noastra cu dorinta – dupa cum a declarat chiar el- sa scape din infernul din unele unele cartiere ale New Yorkului- care a luat o bataie sora cu moartea intr-un club de noapte din Giurgiu, bataie care avea sa-i aduca chiar moartea, din pricina neglijentei criminale a cadrelor medicale din spitalul judetean. Ei l-au declara in coma alcoolica pe tanarul care nu bause decat o inghititura de bere, si abia dupa patru ore  au inteles ca s-au inselat si l-au trimis la o mare clinica bucuresteana unde , cu toate eforturile unor neurochirurgi prestigiosi, si-a dat sfarsitul. Si asta dupa ce organele abilitate din Giurgiu- politie si procuratura- sub presiunea mafiei locale, s-au straduit sa demonstreze canalelor de stiri TV ca e doar o fapta izolata, comisa de un tanar gelos (?). Numai dupa ce ambasada americana s-a aratat interesata de acest caz, totul a fost dat in vileag , s-au intocmit urgent dosare penale in care cei vinovati- direct sau indirect- sunt invinuiti de ucidere din culpa. La ce au mai folosit adunarile de doliu puse la cale de un primar infricosat – dupa cum se pare adus la putere chiar de un clan mafiot- cu flori, lumanari si tot tacamul?

N-as  mai fi scris aceste randuri, s-a vorbit pe larg despre “tragedia americana” de la Giurgiu in media romaneasca. Si asta e doar inceputul, nu se va sterge curand aceasta noua pata de pe obrazul tarii, chiar daca guvernantii impotenti  se vor arata gata sa trimita trupe romanesti pe cine stie  ce fronturi de lupta exotice sau doamna ministru al turimului, blonda plina de farmec care pozeaza in cele mai diferite ipostaze, cand calare , cand pe jos si cand pe sus in telegondole care costa milioane de euro si plutesc peste asezari unde domneste mizeria, va risipi sume uriase pe clipuri despre frumusetile patriei. Dar cele intamplate zilelele acestea la Timisoara- metropola pe care obisnuim s-o asemanam cu o asezare civilizata, de tip occidental, prototip la cum vor trebui sa arate , in viitor, orasele romanesti, m-a oripilat, pur si simplu, M-A SCARBIT – iertata sa-mi fie vorba asta tare, nu-mi place sa folosesc asemenea cuvinte in blogul meu.

Cunoscutul Costel Busuioc, vocea de aur care a cucerit Spania si, mai apoi, intreaga lume, zidarul fara studii speciale care acum- in urma cuceririi primului loc la concursul din Madrid este sponsorizat de Sony, studiaza si intreprinde turnee in multe colturi ale lumii- a indraznit sa ceara un bon fiscal pentru niste covoare duse la spalat. N-a plecat de acolo fara a primi totusi ceva, dupa ce lucratorii respectivei spalatorii- care s-a dovedit ca functioneaza ilegal de zece ani (!)- au telefonat- inspaimantati de nastrusnica cerere- patronului. A primit un pumn zdravan de la acest zdrahon in barbie si unul in ureche, astfel incat modestul si pasnicul Costel Busuioc s-ar putea sa-si piarda auzul si  cariera lui muzicala sa ia sfarsit. De unde sa stie sfiosul nostru Costel Busuioc ca nu trebuia sa ceara un bon fiscal de la o intreprindere a carui stapan era un temut mafiot din frumoasa Timisoara, ciuruita de numeroasa asemenea clanuri, cunoscut bataus judecat pentru  purtari agresive, violuri si alte fapte de recidivist inrait?

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban

“AMINTIRI DIN TARA IN CARE M-AM NASCUT”…(Blogul la dispozitia corespondentilor)

Alma (Israel) catre Viorica si Nicolae Holban
“ACUM CATEVA ZILE, AM PRIMIT UN MESAJ INTITULAT “TOAMNA”, PLIN DE IMAGINI FRUMOASE SI DE VERSURI FERMECATOARE  DINTRE CARE, O PARTE, LE STIAM SI EU “PE DINAFARA” CAND ERAM TANARA.  ACEST MESAJ M-A READUS PE TARAMUL TOAMNEI DIN COPILARIE,  PENTRU MINE TOAMNA NU A FOST NICIODATA GRI. IN AMINTIREA MEA TOAMNA ESTE BUCATARIA (comuna)  CU 6 MESE PLINE DE CULORI, CA PALETELE PICTORILOR IMPRESIONISTI. LANGA  MESE, 6 GOSPODINE IMBINAU CULOAREA CERULUI DE NOAPTE A VINETELOR CU ROSUL INDRAZNET AL PATLAGELELOR SI CEL MAI POTOLIT AL GOGOSARILOR, IMPREUNA CU DELICATUL VERNIL AL PRAZULUI SI VERDELE INCHIS AL CASTRAVETILOR DE MURATURI LANGA GLOBURILE AURII ALE CEPELOR. DIN MAINILE LOR HARNICE IESEAU BORCANE CU CONSERVE MULTICOLORE SI CHIUPURI CU MURATURI PICANTE. APOI VENEA RANDUL FRUCTELOR SA FIE TRANSFORMATE IN COMPOTURI, DULCEATA SI MAGIUN.  SI AROMELE!
DOAMNE !!! AROMA OTETULUI CU ENIBAHAR SI FOAIE DE DAFIN,  DE LEGUME TAIATE, SE INALTA CA FUMUL SACRIFICIULUI DE PE ALTARUL BUCATARIEI, PENTRU IMBUNAREA ZEILOR IERNII!!!

EU MA INVARTEAM PE LANGA USA, SORBIND PRIN OCHI SI NARI TOAMNA CASNICA, PANA CE MAMA MA GONEA AFARA, LA AER. SI AFARA MA INTAMPINA TOAMNA , CU ALTE CULORI SI ALTE PARFUMURI. RARELE FLORI DE TRANDAFIRI CARE REZISTAU INCA FRIGULUI, ERAU PALIDE SI RETRASE , DAR CRIZANTEMELE MA ADEMENEAU CU PARFUMUL LOR AMARUI SI GLORIA CULORILOR TOMNATICE.  COPACII IMPRASTIAU CONFETTI DE FRUNZE AURII SI RUGINII, CA LA O MARE SARBATOARE, IAR STOLURILE DE GASTE SALBATICE, PLECAND SPRE SUD, PLUTEAU PRIN LUMINA GALBUIE CA PE O APA MAGICA, LUINDU-SI, PARCA, RAMAS BUN DE LA MINE CU GLASURI DE CLAXON.

CAND PLOUA, ERA SI MAI BINE! STATEAM CUIBARITA INTRE PERNE, PE PERVAZUL LAT AL FERESTREI IN STIL ENGLZESC SI PRIVEAM CUM CADE PLOAIA, IN FIRE LUNGI, ARGINTII, CARE SPALAU PRAFUL VERII DIN AER SI DE PE COPACI. DESCHIDEAM UN PIC, UN PICULET, GEAMUL, CA SA RESPIR MIROSUL DE PAMANT JILAV SI FRUNZE MOARTE. DAR VANTUL INCERCA SA SE FURISEZE IN CASA, LA CALDURICA, ASA CA INCHIDEAM REPEDE GEAMUL. SI EL PLECA SA SE HARJONEASCA MAI DEPARTE CU CRENGILE COPACILOR INGALBENITI DE PE BULEVARDUL CU CASTANI DIN PLOIESTI… NUMAI NORII ERAU GRI SI BOMBANEAU, INTRE EI, AMENINTARI SURDE. DIN CAND IN CAND, CATE UN FULGER APAREA CA UN MESAJ DE PE TARAMUL UNDE SE ASCUNDEA SOARELE. SI IMI UMPLEA INIMA DE O BUCURIE EXALTATA, DE PARCA MESAJUL ERA NUMAI PENTRU MINE!

DESI IMI ERA DRAGA PRIMAVARA, CU BUCURIA GHIOCEILOR SI A TOPORASILOR,  CU TRISTETEA ZAPEZII TOPITE, DESI ERAM FERICITA VARA, TRAIND INTRE VERDELE MUNTILOR SI ALBASTRUL CERULUI, DESI MA FERMECA IARNA CU ASPECTUL EI DE BASM, ANOTIMPUL MEU PREFERAT A FOST SI A RAMAS TOAMNA.
SPER SA AVETI SI VOI PARTE DE O TOAMNA PLACUTA SI… FARA GUTURAI !
CU DRAG,

Alma”

Acum sase decenii si mai bine, in ziua cand s-a nascut Alma, am tras un chef cu tatal ei,  Godell, om de  duh si mare amator de vinuri bune. Desi vegetarian, de dragul carciumioarelor unde isi strangea adesea grupul de prieteni, suporta cu stoicism aromele gustarilor apetisante care ni se aduceau pe platouri de pe gratarul unde se preparau “hoiturile”, cum le numea cu scarba abia ascunsa talentatul caricaurist mai cunoscut inainte de razboi, extem de solicitat de marile gazete si reviste de satira si humor. A fost aruncat si in puscarie de un magnat al carui chip pe un trup de sacal  dintr-o expozitie personala facea coada la intrare. Acum lucra ca reporter de fapte diverse la o gazeta a sindicatelor, si se chinuia sa faca satira pe seama unor codasi in productie si sa-i laude pe fruntasi, toti purtand cate o basca si textele fiind cam aiurea. Dupa ce a colindat pe la cateva redactii din provincie, s-a stabilit pana la urma la Ploiesti unde a devenit presedintele asociatiei artistilor plastici.

A emigrat cu familia in Israel, s-a apucat sa faca rame pentru reproducerile unor picturi din marile muzee ale Europei, de care la era atat de dor celor veniti acolo din toate colturile lumii. Inainte de a deveni tara bogata si frumoasa de azi, viata era grea, desele razboaie cu vecinii care nu ascundeau dorinta  de a-i arunca pe locuitori in mare, asa cum declara in gura mare si azi leaderul bezmetic al Iranului, nu era de natura sa-l inspire pe Godell, om pasnic, obisnuit cu un trai de boem. Sotia sa ,Tina, crestina, i-a aiurit pe rabinii care nu recunosteau casatoria ei, vorbindu-le in idis despre obiceiurile religioase de care Godell nici nu avea habar. Ea a invatat sa se descurce cu clientii care umpleau micul atelier , vorbindu-le intr-un fel de ivrit , se tocmea cu ei, glumea, in vreme ce Godell statea dosit intr-o camaruta din spate, taia cu traforajul si lipea rame. Pana il apuca amokul, se furisa pe o usa laterala in “sactuarul” sau unde facea ceea ce-i era drag: caricaturi.

Asa i-a imortalizat si pe fruntasii izraelieni Ben Gurion, Golda Meir, vestitul general Dayan. A inceput sa se bucure de oarecare notorietate si acolo, dar nefacand nici cel mai mic efort sa invete ivritul, avea acces numai la ziarele si revistele de limba romana. Era publicat cu generozitate, dar remuneratia era mai mult simbolica, asa incat Godell, sacait de curajoasa sotie care nu mai stia cum sa-i tot amane pe clientii care se minunau cate saptamani dura pana isi vedeau ramele gata, bombanind si trantind se apuca sa inrameze iar si iar…Prin `92, dupa revolutia din decembrie, cand avenit in Bucuresti sa-si revada prietenii, mi-a adus un teanc de taieturi din revistele romanesti din Israel, in care sub titlul “Viata de carcaturist, ziua vesel, noaptea vesel, nicicand trist” publica mici schite din viata sa boema din Romania antebelica, dar si din aceea din anii comunismului. Nu condamna, nu era incrancenat, se marginea sa consemneze cu umor-insotite de caricaturi- scene cum nu se mai intalnesc azi. 

Mi-a venit ideea- proaspat iesit la pensie- sa le triez, sa le corectez ortografia si sa adnotez ceea ce nu putea fi inteles altfel, sa le pun intr-o oarecare ordine, intr-un fel de capitole si sa la prezint unui tanar intreprinzator care incerca sa editeze carti, fara a  avea habar la ce risc se inhama. Si astfel a aparut un volum- coincidenta, tiparit la Ploiesti unde Godell mai era tinut minte si apreciat. A fost lansat la Libraria care se numeste azi “Humanitas” din pasajul Cretulescu de langa biserica Cretulescu.M-am trezit ca trebuie sa prezint o carte, fiind socotit ca merit aceasta onoare, ca “tanar” scriitor primit in Uniunea Scriitorilor dupa revolutie, desi “operele” mele fusesera publicate in deceniul trecut. Imi amintesc ca a fost si un reporter de telaviziune, s-a dat si la jurnalul din aceeasi seara.

Cu un pachet voluminos de carti, Godell a inceput sa colinde pe la marile reviste din Israel, impartind cartea sa in stanga si dreapta, neuitand probabil sa”ude” de fiecare data evenimentul, cu generozitatea lui proverbiala. Nimeni nu-mi poate scoate din cap ca asta i-a grabit sfarsitul, desi Alma m-a incredintat de repetate ori ca niciodata nu l-a vazut mai vesel si mai fericit. A plecat in lumea umbrelor la varsta de 80 de ani, secerat de un infarct chiar in camera de garda a spitalului. Sotia sa, Tina, a ajuns langa el cand a implinit `89 de ani. Mi s-a povestit ca, bolnava grav de mai multa vreme, in seara dinaintea plecarii sale, intrebata cum se mai simte, a spus ca nicicand nu s-a simtit atat de bine. Dimineata nu mai era printre cei vii. Se spune ca de un asemenea sfarsit au parte numai oamenii cu suflet bun , somnul de o noapte se transforma intr-un somn vesnic.

Va veti intreba, dragi prieteni ai blogului, daca nu cumva am luat-o si eu razna, v-ati fi asteptat sa vorbesc despre Alma, cine este ea , cu ce se ocupa. Nu v-am spus? E fiica lui Godell, a crescut patru fete, are noua nepoti, sapte baieti si trei fetite, din care una “pe drum”, se va naste peste vreo doua luni. Aschia nu sare departe de trunchi, mi se pare ca are un talent remarcabil la scris, comentariile ei la tabletele mele, le citesc cu placere. Am incurajat-o in repetate randuri sa se apuce de scris, poate o va face acum. M-ar bucura sa apuc sa-i prezint un volum care sa se intituleze chiar asa: “AMINTIRI DIN TARA IN CARE M-AM NASCUT”

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban