OMUL CU BASTONUL

Atunci cand la urcarea intr-un autobuz un tanar m-a apostrofat cu un “amical”: “Mai repede tataie!”, m-am intors indignat si m-am uitat urat la el.Asta se intampla acum aproape douazeci de ani, la inceputul ultimului deceniu al secolului trecut. Al doilea soc l-am avut intr-un vagon de metrou cand  -uitandu-ma cu placere si credeam eu, discret- la o tanara dragalasa, aceasta s-a ridicat repede de pe scaun si mi-a oferit locul.

Acum, asemenea gesturi de politete nu ma mai socheaza, sunt unii oameni care se comporta la fel, intuindu-mi varsta si suferintele provocate de “dulcea”povara a anilor… Si ziua cand o   profesor doamna doctor  mi-a recomandat sa-mi iau un baston care sa-mi ajute mersul sovaielnic, va ramane desigur in amintirea mea ca si prima mea zi de scoala.

Ajuns acasa, am luat dintr-un colt al cuierului un baston batran al tatei, pe care prevazatoarea mea sotie, o olteanca strangatoare l-a pastrat “ca amintire”dupa ce parintii , unul dupa altul, s-au topit in lumea umbrelor. Un baston din bambus aveau sa-mi zica, usor invidiosi, cativa colegi pensionari intalniti in scurtele plimbari, cu scop curativ, pe care le fac in jurul casei. Si iata cum, dupa ani si ani, tatal meu -care m-a invatat desigur sa fac primii pasi, ma ajuta acum sa-i fac si pe cei din urma…de la acei primi pasi sa fi trecut vreo 4-5 e ani. Sper ca -ajutat de mladiosul meu baston de bambus, ultma relicva a familiei, sa mai treaca vreo 15-20… E mult? Mie nu mi se pare…

In rest, sa auzim numai de bine !
Nicolae Holban