OU SONT LES NEIGES D`ANTANT ?

Nu, nu de zapezi am a ma plange, am avut parte iarna asta de ele pana peste poate. Mi-a trecut prin minte arhi-folositul verset din Balada lui Francois Villon, in timp ce mancam o salata plina de culoare : ridichi de luna imbujorate, verdele crud al cepei tinere, rubiniul ardeilor, albul pur al branzei de oi, perlele negre ale maslinelor dolofane intre feliile verzi pal de castravete si rosiile stropite de lacrimile uleiului extra-virgin stors din maslinii arsi de soarele fierbinte al Italiei. O bucurie pentru ochi, dar un chin pentru gura . Toate aveau un singur gust, acela de iarba cruda amestecata cu pietricele, atat de tari erau frumoasele felii de rosii cultivate in Romania, dar cu samanta din cine stie ce Turcie, Spanie sau Grecie. Si mi-a venit a spune : unde sunt rosiile de altadata ? Mai mici, mai tuguiate, nemasurate cu rigla dar pline de zeama, o adevarata bucurie pentru cerul gurii.

Vor spune unii, clatinand intelegatori din cap: mofturi de om batran, carcotas si ars  de dorul zilelor de odinioara, cand putea manca tot ce-i poftea inima , fara sa tina seama de calorii, proteine si alte marafeturi prescrise de medic. Asa o fi, se poate, totusi, repet, unde sunt…nu, nu numai rosiile, ci si mezelurile de altadata , chiar si parizerul devenit- in anii nostri- simbolul  saraciei  din prafuitele magazine alimentare de altadata in care stateai la coada fara sa stii macar ce marfa s-a „bagat” sau urma sa se descarce din camioanele hodorogite ? Ce masini frigorifice, ce etichete cu termen de expirare, cu denumirea ingredientelor folosite si alte asemenea bazaconii cum ar fi E-urile ucigase? Daca mai trec cu vederea peste interdictiile medicale cateodata si , privind cu jind la aspectul imbietor al vitrinelor stralucitoare pline cu toate bunatatile de pe lume , cumpar muschi tiganesc sau cremvursti, sunca din cea mai fina sau toba, orice denumire ar avea mezelurile produse de cele mai diverse firme , toate au acelasi gust searbad, de parca ai mesteca piele tabacita, purtand blestemul animalelor sacrificate pentru a satisface lacomia mai marilor dintre aceste vietati, omul.

Imi aduc bine aminte, era prin vara lui `80, adica in secolul trecut, cand un prieten din Iasi, coleg de scoala,  mi-a facut o surpriza. Dupa ce a dat un telefon sa se incredinteze ca e cineva acasa, a venit insotit de o familie de parizieni, doi oameni mai in varsta care vizitasera orasul unde se nascusera si, fiindca erau oarecum rude cu amicul meu, devenisera si oaspetii sai. In seara aceea aveau avion spre Paris, dar ei venisera de dimineata in Capitala, pe atunci nu se pomenea sa poti pleca direct din Iasi in alt colt de Europa, era doar o cursa dus-intors spre Bucuresti. Recunosc, m-am cam inverzit, stiam ca vecina de la demi-sol, strajer voluntar al militiei si securitatii  micutului bloc cu doua etaje in care eu ocupam un apartament, va raporta negresit ca la mine au  urcat niste straini. Bietii oameni, vadit stanjeniti, au inceput sa se scuze inca inainte de a urca pe scari,  de deranjul facut. Si fiindca limba materna o cam uitasera, convinsi ca toti romanii vorbesc franceza, ma incredintau ca vor sta doar putin, atat cat sa-si traga sufletul, obositi de cat ii plimbase amicul meu prin „le beaux et grand metropole „.

Dadeam politicos din cap, cateva boabe in franceza mai rupeam si eu, dar atunci cand sotia mea, o brava si ospitaliera olteanca a pus pe masa un platou cu bucati de telemea si niste rosii, ardei gras , salam de Sibiu pe care il pastram pentru o eventuala plecare intr-o vacanta prin Occident, o sticla de Cotnar- primit cadou de ziua mea de nastere de la un alt amic doctor care nu ducea lipsa de asemenea plocoane- discutia noastra s-a inviorat. Au inceput sa se invarte pe limba mea niste cuvinte care pareau a suna cam in graiul lui Voltaire, ba, sa vedeti potriveala, si oaspetii mei o mai rupeau in ceva care aducea a romana. Pe scurt, cum zicea mama mea- Dumnezeu s-o odihneasca- oamenii care beau se saruta.

Ei bine, nu ne-am sarutat, dar nici mult n-a lipsit. Si atunci cand harnica mea olteanca a aparut cu un alt platou cu un pui prajit, cu cartofi pai si niste gogonele pastrate intr-un borcan inca din toamna trecuta, i-am incredintat ca noi, romanii, avem o vorba, prietenii prietenului nostru sunt si prietenii nostri. Tare s-a mai bucurat sotul doamnei- mai tacuta de felul ei, dar la fel de sprintena la mancare. „Voila- a exclamat entuziasmat oasptele- si noi avem o asemenea vorba. „Asa o fi  dar, sa ramana intre noi , n-am prea observat sa si puna in practica inteleapta zicala. La plecare parea sa fi uitat sa ne dea macar telefonul lui, desi nu i-am ascuns proiectul nostru de a vizita, intr-o buna zi, Parisul.

Au trecut treizeci ani de atunci, am cunoscut atatia oameni si atatea locuri din tara si de dincolo de hotare, cum se spune, dar nu pot uita de vizita lor. Erau niste batranei simpatici, ce-i drept, asa cum sper ca parem si noi- adica Viorica si cu mine- cand ajungem sa mergem in vreo vizita. Dar nu farmecul lor m-a facut sa nu-i uit, ci felul in care priveau si ingurgitau bucatele de pe masa. „Va spun drept- ne zicea mereu parizianul, intre doua imbucaturi- la noi rosiile sunt mai frumoase si puii parca sunt mai mari, dar n-au niciun gust, rosiile au coaja groasa si puii au carnea cam uscata, nu stiu cum, parca sunt batrani de cum ies din gaoacea oului !”

Le-am luat doar simple politeturi, noi il omeneam si el se simtea obligat sa rosteasca vorbe care sa ne faca placere. Nu, omul era sincer, abea ieri, cand ma luptam sa mestec salata pregatita cu atata grija de sotia mea , l-am inteles. Unde sunt rosiile de altadata, pe cand nu eram membrii ai marii Uniuni Europene, nu primeam instructiuni de la Bruxelles cum trebuie sa sortam legumele si alte sfaturi intelepte ? Pe vremea aceea in curtea fiecarui taran gospodar era cate un solari, desi el se zdrobea muncind si in CAP-urile paguboase.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban



2 Răspunsuri to “OU SONT LES NEIGES D`ANTANT ?”

  1. evelics Says:

    Prea mult nu este de comentat pentrucă,ceeace se spune în tableta de mai sus este adevărul pe care îl simtim cu totii,aproape indiferent ce cumpărăm pentru a ne hrăni.Una dintre cauzele esentiale ale acestei situatii cred că este descurajarea,interesată cumva sau rezultată din nepricepere sau indiferentă,a productiei interne de produse alimentare,apoi dezinteresul fată de agricultura noastră care,nesprijinită,nu poate concura la nivel european.Astfel suntem sufocati de importuri,pornind dela seminte si până la cel mai complex produs alimentar.Gânduri bune tuturor cu ocazia apropiatelor sărbători. E.

  2. James Says:

    first time here……

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: