COPIII DE PE STRADA MEA (reluare)

Stiu ce risc imi asum. Cand ziarele, televiziunile, blogurile- chiar si al meu- relateaza si comenteaza fapte despre mizeriile vietii noastre de fiece zi, eu imi propun sa scriu o tableta “pe bune”. Ce mi-a venit? Uite asa ! Desi, chiar si in saptamana asta, un prunc a fost abandonat pe scarile metroului bucurestean, o bunica- ametita de bautura- si-a uitat pur si simplu nepotelul de numai doi ani pe peronul unei gari si, abia cand i l-a adus politia acasa, a realizat ca-i lipsea unul dintre cei cinci tanci pe care ii lasase in grija fata plecata la munca undeva, in Europa. Si mai pot da asemenea exemple.

Nu, m-am saturat, nu voi baga capul in nisip, dar nici nu ma voi jena sa scriu si despre lucruri care se petrec sub ochii nostri fara sa ne raneasca, simple si datatoare de speranta. Desi inca in vremurile de demult, cand eu uceniceam  in gazetarie si ziarele erau pline de vesti triumfaliste, circula printre noi, desi rostita in soapta, o butada de care ar fi trebuit sa tinem seama : “Cand un caine musca un om, nu e material pentru o stire. Dar atunci cand un om musca un caine, asta da, e o stire !”

In scurtele mele plimbari diurne pe strada din spatele blocului unde locuiesc, atunci cand ma inapoiez din parculetul unde imi odihnesc madularele , e ora cand din  gradinita si scoala vecina ies copiii de la program. Imbracati in uniforme cu fundite cei mai micuti, cu fustite cam scurtute fetele galagioase si baietii,  cu tricouri cu inscrisuri pe care nu le pricep,  care se grozavesc si par a nu baga in seama cioporul de fetiscane veselute din jur. Toti cu rucsacuri aruncate neglijent pe un umar si mai toti turuind la celulare. Adio ghiozdane sau serviete, in locul cheilor agatate de gat, de catre parintii grijulii aflati la servici,  telefoane mobile .

Strada cam ingusta se umpla de autoturisme, mai rar “Dacii”- si acelea “Loganuri”, de obicei masini strainesti, care ii aduna pe unii dintre elevi. Pe altii ii asteapta cate un bunic sau bunica, pe cei mai mici, fireste, carora se grabesc sa le ia rucsacurile, nu cumva sa oboseasca nepoteii. Ma strecor printre ei, sontac-sontac cu bastonul care a apartinut tatalui meu, mi se pare ca, pe vremea mea, nu ne astepta nimeni la poarta scolii. Era razboi, multi dintre parintii nostri erau pe front sau in lagare. Stiam drumul spre casa, strecurandu-ne cu grija si in liniste, privindu-ne cu coada ochiului colegii, unii purtand stigmatizanta stea galbena si ceilalti,  parca rusinati, ferindu-si privirile de cei pe care mai ani le fusesera tovarasi de banca.

Pana dau eu coltul spre casa, strada s-a golit de tinerete, e din nou liniste, se aude ciripitul pasarelelor, mie imi rasuna in urechi zarva copiilor mai mari sau mai mici. Nu-mi pasa de statisticile care dovedesc imbatranirea populatiei din tara noastra, nici de previziunile sumbre ale talk- show-urilor in care analisti priceputi la toate isi clatina capetele plini de ingrijorare, vesnic nemultumiti, mereu posaci si pusi sa ne faca noptile mai negre, cu vesti si comentarii pesimiste.

Vad zilnic locurile de joaca pline de copii bine imbracati, trec prin parc tinere mame impingand carucioare cu bebelusi dolofani. In blocul turn in care locuiesc de vreo noua ani, imi dau binete copii care mai ieri erau de-o schioapa si azi sunt adolescenti frumosi ca toti tinerii, peste iarna au venit pe lume alti prunci pe care mamicile ii scot la plimbare, zambind cu mandrie cand observa ce ochi mari fac eu admirandu-le odrasla.

In ziua cand am implinit 80 de ani, o nepoata care sta in celalalt capat al Bucurestiului, mi-a facut o surpriza. A venit in vizita cu cei doi stranepoti ai mei, o fetita de 10 ani si un baietel care a facut si el “sinsi” ani, cum s-a laudat la un copil din vecini, sasaind printre dintii lipsa din fata. Amandoi s-au instalat repede in fata laptopului si, pana sa le dau eu ceva instructiuni, au inceput sa lucreze la el mai repede decat o fac eu acum. Andra, aproape domnisoara, nu m-a mirat de priceperea ei. Dar Matei m-a dat gata.Cand sora lui i-a dat locul la calculator, a cerut sa i se puna la Google “jocuri de baieti” si in rest…ma uitam cat de rapid manuieste mousul, cu degetutele lui micute si m-am retras , oarecum rusinat, mi-era teama sa nu ma intrebe ceva, habar n-aveam ce face, ce “tinte”trebuia sa nimereasca.

Si mi-am amintit ca, in urma cu mai mult de patru decenii i-am adus lui Andrei- nepotul meu si tatal micutului internaut- un balansoar de lemn cu doua capete de cai. “Uite caii !” a exclamat Andrei, spre uimirea noastra. Avea pe atunci un an si zau ca acei caluti vopsiti in rosu si verde semanau prea putin cu un cal de trasura care trecea rar pe strada unde statea el .

Vi se pare ca de la calul de lemn la calculator e un drum atat de lung? Pentru copiii de pe strada mea- si nu numai- e doar drumul unor noi generatii.

In rest, sa auzim numai de bine !

Nicolae Holban

Un răspuns to “COPIII DE PE STRADA MEA (reluare)”

  1. alma Says:

    CE PLACERE! CE PLACERE, SA PRIVESTI CU ASA OCHI NOILE GENERATII! SI EU AM PARTE DE MULTE ORI, IN AUTOBUS, SAU PE STRADA, DE CLIPE DE OPTIMISM CIND PRIVESC COPII VESELI, LIPSITI DE GRIJI, IMPARTASINDU-SI IDEILE, SAU TACHININDU-SE(dupa virsta),CHIAR DACA O FAC CU VOCE CAM TARE.IAR CIND II VAD PE NEPOTEII MEI DE DIFERITE VIRSTE, CU CE USURINTA MINUIESC NOILE MOBILE SI CALCULATOARE, SINT MINDRA CA DE O REALIZARE PERSONALA.
    ACESTI COPII CARE FAC SA RASUNE STRAZILE BUCURESTIULUI SAU ALE HAIFEI, SI A ALTOR ORASE ALE LUMII, CA NISTE STOLURI DE PASARELE, SINT VIITORUL NOSTRU,AL RASEI UMANE. SA SPERAM CA EI VOR FAURI O VIATA MAI BUNA SI MAI PASNICA PE BATRINA TERRA!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: