URA, AM INTRAT IN PROGRAMUL DE REABILITARE!

Coincidenta a facut ca, in dimineata cand eu plecam la Clinica unde eram programat sa ma internez pentru investigatii de rutina in vederea unor riscante dar necesare mici inteventii chirurgicale la splendida mea dantura si alte asemenea bucurii, o echipa de constructori sa inceapa lucrarile de reabilitare la blocul unde locuiesc. Nu-mi venea sa cred: dupa ce vreme de doi ani harnicul si perseverentul nostru administrator a cules semnaturile necesare si a invartit zeci de hartii si formulare pe la autoritatile atat de promte si eficiante- bine cunoscute in tara si peste hotare- venise si ziua cea mare, tocmai cand se instalase toamna si iarna batea la usa.

Iata ca eu- caruia ii placeau atat de mult constructiile- aveam sa lipsesc de la debutul unor lucrari care promiteau sa ne aduca un spor de caldura in camine si o economie in buzunarele care gafaiau sub povara cheltuielilor  diverselor facturi legate de plata intretinerii. Asadar, am intrat in programul de reabilitare in aceeasi zi : un proaspat octogenar si un bloc – turn in varsta de aproape 40 de ani. Amandoi trecuti prin grele incercari- prin marele cutremur din martie 1977-si in plus, in ceea ce ma priveste,   printr-un frumos infarct in august 2000, la cumpana dintre milenii, cum s-ar putea zice.

In vreme ce in jurul blocului se ridicau schele, in jurul meu se ridica „zidul” protector care avea sa pazeasca o inima ranita,  de interventia viitoare,  mai mult sau mai prutin brutala a unui medic dentist. In ziua cand sotia ma vestea ca au inceput sa rapaie ciocanele pneumatice chiar la geamul apartamentului nostru, eram transportat- instalat comod intr-un scaun cu rotile- intr-o linistita sala de operatii in care, curand, avea sa rapaie un „cocan” chiar in gura mea larg cascata, in vreme ce medicul anestezist care ma monitoriza, o tanara din Republica Moldova,  ma linistea spunandu-mi intr-un dulce grai romanesc capatat peste Prut :” Sa nu va fie teama, eu sunt aici, nu sunteti intr-o sala de operatii, sunteti la dentist, doar ca in loc de scaun, stati comod intins pe un pat !” Chiar asa,   numai ca eram invaluit in carpe, sterile mi s-a spus. De parca asta ma ingrijora pe mine in clipele acelea cand luminile ma orbeau si gura mea se transformase intr-un mic santier in care se smulgeau dinti, se faramau cu pocnete prietenoase masele rebele, se coseau gingii care aveau sa primeasca, peste un timp, inlocuitori care sa ma ajute sa ingurgitez toate bunatatile bucatariei . Sau, ma rog, aproape toate. De multi ani ceea ce mancam nu se mai chemau rosii, branza, ficatei sau piersici, ci proteine, calorii si vitamine.

In fine. dupa un timp. cu gura amortita inca, am fost mutat de doi tineri bracardieri pe un carut , plimbat prin holurile Spitalului, urcat in vreo doua lifturi si transportat in rezerva mea din Clinica prof. dr. Bartos, unde m-a intampinat, zambind incurajator, rabdataoarea mea sotie. Era un suras ca acela de acum 59 de ani cand- dupa o indelungata chibzuinta de aproape doua zile- am cerut-o in casatorie. Tierii brancardieri- cam firavi mi s-au parut- m-au ridicat ca un fulg de pe targa umblatoare si m-au depus usurel in pat. N-am putut sa nu-mi amintesc de excelentul pamflet  „Brancardierul roman”al lui Andrei Plesu care trecuse printr-o experienta asemanatoare.

Abea apoi a inceput placerea. Zadarnic incerca brava sotie- care facea naveta intre blocul devenit santier in toata regula, cu zgomotul, praful si mizeriile de rigoare si spital- sa ma imbie cu supe pasate, cu zeama de compot si ceaiuri indulcite cu miere. Si un pahar ca apa pe care il beam, imi provoca chinuri greu de descris. Limba era mereu intepata de „acele” in care se tansformasera nodurile atei medicinale din gingiile cusute de dentistul care se dovedise a fi si un destoinic „croitor”. 7 zile a durat calvarul.

In timpul acesta , echipa de constructori ajunsese cu schelele la etajul zece. Si tot in aceste zile si nopti am cunoscut Spitalul „din interiorul sistemului” , atunci cand rudele incarcate cu fel de fel de sacose- de ce oare cred vizitatorii ca cei suferinzi sunt vesnic flmanzi?-plecau, plecau si medicii de salon, plecau si frumoasele tinere rezidente…Si tu ramaneai singur cu gandurile tale. Singur? Nu chiar singur. Erau asistentele care aveau grija de injectii si perfuzii, infirmierele, femeile de serviciu si bucataresele care iti aduceau mancarea.

E atat de bolnav sustemul nostru sanitar asa dupa cum se clameaza in media? Sigur, lipsesc medicamente, nu sunt suficiente fonduri pentru a aduce”la zi” instrumentarul medical. Dar medicii sunt la datorie. Cei cu „galoane” cucerite in ani de munca, dar si medicii rezidenti, si asistentele. Chiar si „brancardierii romani” persiflati  cu simpatie de Andrei Plesu. Cel putin medicii si asistentii pe care i-am cunoscut eu, isi faceau mai mult decat datoria. Iti zambeau, te incurajau. Probabil ca aveau si eI grijile lor, necazurile lor. Revendicarile lor. Dar in ziua cand,  spitalizat fiind,  un accident mi-a creat o situatie mai mult  decat neplacuta, langa mine – inainte de a veni sotia si unii prieteni-  s-au aflat asistentele, medicii de garda si, cu toate ca era sambata, zi de wekend, a venit de acasa medicul care imi facuse o interventie la ureche. Si in vreme ce doamna dr. Iulia Grecu. doctor in medicina, imi facea un bandaj care mi-a infasurat capul intr-un fel de turban- aratam de parca fusesem adus din Afganistan dupa un atentat terorist- infirmierele schimbau pernele imbibate de sange, o asistenta aducea un stativ si-mi punea o perfuzie, o alta imi „implanta” la celalat brat un nou”dispozitiv” pentru a introduce o alta perfuzie, telefonul suna, din cand in cand,  in cabinete medicale diverse si doamna doctor Bartos- cum i se spune, domniei sale neplacandu-i sa fie apelata cu titlul univrsitar-plecata din Bucuresti-reamintec, era intr-o dupa amiaza de sambata- se interesa de cele ce se mai intamplau in Clinica, fireste, nu erm singurul aflat intr-o situatie mai dificila.

Ce va fi sa fie, va fi, incheiam eu tableta de acum doua saptamani, ultima inainte de a pleca la Spitalul de Urgenta. Dupa cum va dati seama, dragi prieteni, m-am reintors, CE A FOST SA FIE, A FOST. Acum aud „muzica” facuta de constructorii de pe schelele din jurul blocului in care locuiesc. Mie imi plac santierele, imi amintesc cu placere de zilele si noptile de la Portile de Fier sau de la marile Combinate din diverse colturi ale tarii ori de la metrou sau la miile de blocuri care se ridicau pretutindeni. Acolo de unde am realizat reportaje si documentare pentru Televiziunea Romana.

Si iata, daca eu nu prea mai pot sa colind santierele- oare unde se mai intalnesc azi mari constructii? – a venit santierul la mine. Dupa cum se vede, am intrat in programul de reabilitare impreuna. Si eu, si blocul in care locuiesc. Sper ca reabilitarea sa reuseasca. Cum am mai zis , CE VA FI SA FIE, VA FI.

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban