Duminica trecuta , dupa amiaza, aproape fara sa-mi vina a crede, am simtit ca nu mai pot formula cele mai simple fraze. Gandeam totul perfect, dar nu eram in stare sa cuvant, nu puteam sa „procesez” , sa spun ce simt si sa ma fac inteles. Peste mai putin de doua ore ma aflam dus de o Salvare particulara, dupa ce am fost consultat cu pricepere de doua asistente care mi-au luat tensiunea si EKG-ul, m-am trezit fara a protesta la spitalul de neurolagie, la Bagdasar-Arseni, mi s-au luat rapid siringi cu sange pentru analize, mi s-a facut o tomografie, dus intr-un salon cu patru paturi, mi s-a instalat a o perfuzie si- a doua zi – m-am pomenit cu vocea rvenita. Dupa ce dimineata am fost supus la un RMN- noutate absoluta pentru mine, mi s-a parut- cu o masca de cosmonaut – asurzit de diferite zgomote in care mi s-a parut ca am plecat spre cosmos- am dedus din cele spuse de doctori ca in partea stanga a creerului exista o formatie tumorala care nu poate fi clara. Am fost transportat alaturi la spitalul de neurochirurgie, unde probabil eu nu voi putea fi operat.
Ei bine, vineri invoit acasa pana duminica seara cand voi trebui sa ma intorc in rezerva mea, cand mi se va hotara soarta, am deschis laptopul si am gasit un e-mail de la Erica, o prietena din Israel, care mi s-a parut a fi o adevarata minune. Ma grabesc s-o incadrez in locul tabletei saptamanale din blog, cine stie daca voi putea scrie cat de curand o noua tableta. Iat-o :
„Motto: * A imbatrani nu este decat un obicei prost pe care o persoana ocupata nu are timp sa il deprinda.”
Este ciudat cum ne schimbam perceptiile pe masura ce ne maturizam. Cand eram mic, pe fratele meu care era cu doi ani mai in varsta, il vedeam mare.Cand eram in clasa I credeam ca cei din clasa a IV-a reprezentau o forma de viata evoluata, dar cand am ajuns in clasa a VI-a eram suficient de matur sa imi dau seama ca noua grupa de clasa a IV-a erau de fapt niste copilasi.Parintii meu stiau totul pana in momentul adolescentei cand, peste noapte, au devenit nestiutori. Nu mi-i puteam imagina cum erau ca si copii, iar acum nu-mi vine sa cred ca si copiii mei sunt parinti.
Bunicii mei mi s-au parut mereu batrani, dar eu, ca si bunica nu ma simt deloc in varsta. De ce sa ma simt in varsta? Nu mi s-a parut ca mama mea arata sau se comporta ca o persoana in varsta atunci cand avea stranepot . Dupa cum vad, varsta este mai degraba o chestiune de atitudine, decat una de ani. Unii oameni anticipeaza cu bucurie perspectiva incercarii de noi experiente pe masura ce imbatranesc. Altii se tanguiesc pentru fiecare aniversare si se plang de cateva riduri si de primele fire de par albe sau de faptul ca trebuie sa lucreze cu colegi sau sefi care sunt mult mai tineri decat ei.
Asa este, fiecare stadiu al vietii aduce noi provocari, dar cat de bine este sa privim procesul de imbatranire cu atitudinea „Acum urmeaza partea cea mai buna” si sa ne bucuram de fiecare zi, luna si an care vine! A imbatrani poate fi o aventura mareata!
A creste sau a imbatrani. In prima zi de studentie profesorul s-a prezentat si ne-a provocat sa facem cunostinta cu cei pe care nu ii cunoasteam. Cand m-am ridicat sa privesc in jur, o mana finuta m-a atins pe umar. M-am intors si am vazut o batranica micuta cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta. Mi-a zis „Buna, frumosule! Eu sunt Rose. Am 87 de ani. Pot sa te imbratisez?” Am ras si am raspuns plin de entuziasm „Desigur ca poti!” si m-a imbratisat zdravan. Cum de te afli in universitate la o varsta asa de „frageda”? am intrebat eu. A raspuns glumind: „Am venit sa intalnesc un sot bogat, sa ma casatoresc, sa fac cativa copii, iar apoi sa ma pensionez si sa calatoresc.” Eram curios sa aflu ce ar fi putut sa o motiveze pentru a raspunde unei astfel de provocari la varsta ei. „Intotdeauna mi-am dorit sa fac o facultate si acum o fac!” mi-a raspuns.
Dupa ora am mers sa bem un suc. Ne-am imprietenit imediat. Timp de trei luni, zilnic plecam impreuna de la cursuri si vorbeam neincetat. Eram hipnotizat de aceasta „masina a timpului” in timp ce impartasea cu mine din intelepciunea si experienta ei. Pe parcursul anului Rose devenise imaginea campusului si isi facea prieteni cu usurinta oriunde. Ii placea sa se imbrace elegant si se desfata cu atentia pe care o primea din partea studentilor. Era plina de viata.
La sfarsitul semestrului, am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la finala de fotbal. Nu voi uita niciodata ce ne-a invatat. A fost prezentata si a pasit pe scena. Cand era gata sa-si inceapa discursul i-au cazut notitele pe jos. Frustrata si putin jenata, s-a aplecat asupra microfonului si a spus simplu „Imi pare rau ca sunt atat de emotionata. Nu o sa-mi regasesc discursul, asa ca o sa va vorbesc din ceea ce stiu.” In timp ce radeam, si-a dres vocea si a inceput: „Nu ne oprim din joaca pentru ca imbatranim; imbatranim pentru ca ne oprim din joaca”.
Exista patru secrete pentru a ramane tanar, pentru a fi fericit si pentru a avea succes. Trebuie sa razi si sa te amuzi zilnic. Trebuie sa ai un vis. Cand iti pierzi visele, mori. Sunt multi oameni pierduti printre noi si nici macar nu stiu ca sunt pierduti! Este o mare diferenta intre a imbatrani si a creste. Daca ai 19 ani si stai in pat un an intreg si nu faci nimic folositor, vei implini 20 de ani. Daca eu la 87 de ani as sta in pat timp de un an fara sa fac nimic, voi implini 88 de ani. Cu totii imbatranim. Pentru asta nu avem nevoie nici de talent, nici de aptitudini, a adaugat ea. „Ideea este sa crestem prin a gasi oportunitatea in schimbare. Sa nu avem regrete. De obicei varstnicii nu regreta ce au facut, ci ce nu au facut. Singurele persoane care se tem de moarte sunt cele care au regrete.”
La sfarsitul anului Rose a terminat colegiul pe care il incepuse cu cativa ani in urma. La o saptamana dupa absolvire, Rose a murit in somn, plina de pace. Mai mult de 2000 de studenti au participat la inmormantare, pentru a-i aduce un ultim omagiu minunatei femei care ne invatase prin exemplul propriu ca nu este niciodata prea tarziu sa fii tot ceea ce poti fi.”
Asta e tot. Nu stiu cine e autorul, n-are nici o semnatura, imi cer scuze , sper sa nu se supere ca l-am „adoptat”. De voi mai putea- poate ca saptamana viitoare sa ajung din nou acasa si voi gasi laptopul astaptandu-ma. Daca voi putea si voi avea voie, voi reveni pe blog. Ce va fi sa fie va fi, eu mi iau oricum la revedere de la prietenii mei , cunoscui si necunoscuti, care imi acceseaza blogul- in aproape trei ani am peste 17000 cititori. M-ar bucura daca voi gasi mai multe comentarii la tableta asta care s-ar putea sa fi e ultima.
In rest, sa auzim numai de bine !
Nicolae Holban
Nicolae si Viorica Holban 
decembrie 17, 2011 la 5:11 pm |
Draga Nae,
In primul rand tin sa-ti urez multa sanatate,si sa revii acasa cu stiri bune .
Email-ul acesta e trimes deja in cateva limbi ,aceasta ca sa ridice si moralul si atentia celor tineri ca batranetea in sine nu e o boala,caci varsta nu face o persoana sa devina incapabila , si tu ai dovedit-o atat de bine incepand sa scrii blogul tau la calculator ,si l-ai invatat foarte bine sa-l maniez .
Sunt sigura ca vei continua sa scrii si vei atinge cu „condeiul tau” umoristic pe dl presedinte al Romaniei cand va face noi boacane.
Eu imi cer scuze daca gresesc ceva cuvinte .
Trebuie neaparat sa gandesti pozitiv,caci cateodata doctorii vad sau intercepteaza gresit ,dar nici aparatele nu sunt 100% precise .
Prind ocazia sa-ti urez un Hanuka sameah ,si gogosi cu dulceata.
La varsta noastra ne tradeaza cateodata si corpul ,dar nu avem incotro si trebuie sa speram .
Cu drag,
R….
decembrie 17, 2011 la 8:14 pm |
Marturisesc ca am citit poate cel mai impresionant articol dintre care le-ati postat pe blogul dumneavoastra, domnule Holban.
Anii trec si micile sau mai marile ambitii ne imping inainte, viata trece fara sa observam, precum un tren superrapid prin haltele care marcheaza evenimente mai vesele sau mai triste pe care le asteptam cu speranta sau teama. De fiecare data spun, „acum stiu”, am invatat ceva, sunt mai intelept si odata cu regretatul Jean Gabin „maitenant je sais”.
Incerc fara sa reusesc, sa scriu gandurile pe care le simt cand bunul, singurul meu prieten este in pericol.
Iata ca vechea noastra carcasa a inceput sa ne tradeze.
Cand se proiecteaza un nou utilaj constructorul are grija ca acesta sa ‘cada’ cu toate subansamblele odata. De multe ori reuseste.
Din fericire sau din pacate cu oamenii nu se intampla asa.
Citind si/sau scriind uneori simple emailuri reusim sa impingem mai departe pe dl. Altsheimer, sau poate doar asa credem? Pentru celelalte subansamble, neinchipuit de complicate, ne raman doctorii si doctoriile.
Dincolo de teoriile filozofice si dogmele religioase, eu cred ca pentru fiecare exista un aparat care ruleaza o banda magnetica pe care este imprimata destinul fiecaruia. Nu stim ce ne asteapta peste un an, peste un minut
Si totusi eu cred ca „cineva acolo sus ne iubeste”.
Astept sa ne intalnim in placutul dumneavoastra apartament si sa privim cum zapada se asterne si anul acesta peste platanii din fata geamului, alaturi de care este instalat laptopul dela care transmiteti in intreaga lume.
Multa sanatate, mult curaj!
Cu simpatie,
Al dumneavoastra
Vlad/Tester
decembrie 17, 2011 la 11:17 pm |
Va dorim multa sanatate si putere de a scrie in continuare! Alina.
decembrie 18, 2011 la 8:44 am |
DRAGA NAE, VREAU NUMAI SA-TI UREZ MULTA SANATATE. COMENTARII, VOI FACE LA TABLETELE URMATOARE.
CU TOATA DRAGOSTEA, ALMA
decembrie 18, 2011 la 10:03 am |
DRAGII MEI,
MA NECAJESTE TARE MULT CE AM CITIT ABIA ACUM PE BLOGUL DV. IMI PARE RAU DE SUFERINTA D-LUI HOLBAN SI SPER DIN TOT SUFLETUL CA ESTE CEVA CARE-SI VA GASI O REZOLVARE CAT MAI USOARA.IMI MOBILIZEZ TOATE RESURSELE DE ENERGIE BUNA SI I LE TRIMIT PRIN ETER.SUNT CU GANDUL ALATURI DE DV.CU GANDUL SI CU CREDINTA IN BINE.MULTA SANATATE SI VESTI BUNE DELA URMATOARELE INVESTIGATII!!
ELENA.
decembrie 18, 2011 la 10:09 am |
DRAGA NAE, IARTA-MA CA SINT ATIT DE SPERIATA INCIT MI-E GREU SA-MI ADUN GINDURILE! MARTURISESC CA AM FOST INGRIJORATA DE TACEREA TA SI AM HOTARIT SA-TI SCRIU MIINE SI SA TE INTREB DE SANATATE. TABLETA TA M-A DAT PESTE CAP. AS VREA SA-TI SCRIU CUVINTE DE INCURAJARE, DAR NU POT DECIT SA TREMUR PENTRU TINE, LINGA TINE.
DEA DOMNUL SA-MI FIE SPAIMA PE DEGEABA!
ITI UREZ SANATATE, SI ASTEPT TABLETA DE DUMINICA VIITOARE!
CU TOATA DRAGOSTEA, ALMA
decembrie 18, 2011 la 10:20 am |
DRAGII MEI, MA SCUZ PENTRU MESAJUL INCOHERENT PE CARE VI L-AM TRIMIS AZI NOAPTE! NU E IN FIREA MEA SA MA „PIERD” IN FELUL ASTA, DAR SE VEDE CA STIREA DESPRE INCIDENTUL LUI NAE, A FOST ” PAIUL CARE A RUPT SPINAREA CAMILEI” DUPA CUM SE SPUNE LA NOI. EU SINT NEVOITA SA-MI ASCUND TEMERILE DIN CAUZA PROBLEMELOR PE CARE LE ARE DANIELA CU SANATATEA, CA SA NU AM ASUPRA EI O INFLUIENTA NEGATIVA. APOI TREBUIE SA PAR OPTIMISTA IN FATA PROBLEMELOR DE SANATATE A LUI NOAM. DESI MA STRADUIESC DIN TOATE PUTERILE SA NU MA LAS PRADA STRESSULUI, NU REUSESC PE DEPLIN!
DAR TREBUIE SA FIM OPTIMISTI! ATITUDINEA POZITIVA AJUTA LA INSANATOSIRE. SINT SIGURA CA NAE VA PRIMI TRATAMENTUL NECESAR SI CA VETI AVEA UN SPRIJIN IN DR. FALIC, CARE E NU NUMAI MEDIC, CI SI PRIETEN ADEVARAT!. EU SINT CU SUFLETUL LINGA VOI, SI VA TRIMIT NUMAI GINDURI DE BINE, INCARCATE CU ENERGIE POZITIVA.
MANFRED TRIMITE SI EL URARI DE SANATATE SI SARBATORI FERICITE! TOCMAI, VINERI, MI-A SPUS CA AR VREA SA DISCUTE CU NAE , O CARTE PE CARE O CITESTE ACUM, IN LEGATURA CU O GRUPA DE INTELECTUALI ROMANI DE PRIN 1930. SPER CA IN CURIND NAE VA FI ACASA, SIMTINDU-SE BINE SI CA VOM PUTEA VORBI DIRECT, PE SKYPE.
Alma
decembrie 18, 2011 la 2:55 pm |
Psalmul 20
Să te asculte Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov,
să-ţi trimeată ajutor din locaşul Său cel Sfînt, şi să te sprijinească din Sion!
Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mîncare, şi să primească arderile tale de tot!
Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima, şi să-ţi împlinească toate planurile tale!
Atunci noi ne vom bucura de biruinţa ta, şi vom flutura steagul în Numele Dumnezeului nostru. Domnul să-ţi asculte toate dorinţele tale!
Ştiu de acum că Domnul scapă pe alesul Său, şi-i va răspunde din ceruri, din locaşul Lui cel Sfînt, prin ajutorul atotputernic al dreptei Lui.
Unii se bizuie pe carăle lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei se îndoaie şi cad; dar noi ne ridicăm şi rămînem în picioare.
Scapă, Doamne, pe trimisul Tău, şi ascultă-ne cînd Te chemăm!
decembrie 19, 2011 la 11:40 am |
Va multumesc pentru pretioasa lectie de viata pe care ne-o dati cu aceasta tableta!!!
Altfel…sa auzim numai de bine! Si multa sanatate!
decembrie 21, 2011 la 2:59 pm |
Draga Nae,
Poate ca un exemplu chiar mai puternic decat cel al lui Rose din poveste esti chiar tu care te-ai decis sa tii un blog acum cativa ani trecand peste orice bariera pe care intelepciunea conventionala ar fi considerat-o de netrecut. Blogul, aparut doar recent ca modalitate de exprimare este asociat in mod natural cu tineretea si modernitatea si este cea mai autentica masura a tineretii spirituale fiindca nu poti forta sute sau mii de oameni sa te citeasca daca nu ai nimic de spus. Asa incat morala din povetea lui Rose este verificata si anume ca tineretea e mai degraba o chestiune de continut decat de forma.
decembrie 22, 2011 la 12:16 am |
VĂ UREZ MULTĂ SĂNĂTATE ŞI VIAŢĂ LUNGĂ, DOMNULE HOLBAN!
ESTE ADMIRABIL ATÂT BLOGUL ÎN SINE, CÂT ŞI FAPTUL CĂ AŢI REUŞIT SĂ TRECEŢI DE VICISITUDINILE TEHNICE CARE NE FAC PE CEI MAI MULŢI DINTRE NOI, CEI DE VÂRSTA A TREIA SĂ LE EVITĂM.
SĂ NE MAI AUZIM, IAR ÎN REST.. NUMAI BINE!
CU STIMĂ,
AURICA VÂSLEANU